„În vremurile nu tare de demult, ba în unele locuri și acum, umblă niște oameni zdrențăroși, din casă în casă și din sat în sat, neavând cu ei decât o desagă în spate și sunt tare bine primiți, oriunde se prezintă.
Aceștia sunt solomonarii. Românii cred despre ei că sunt oameni tare evlavioși și mai ales cu multă știință de carte şi foarte deschiși la minte.[…]
Pe calea norilor, așa se întorc solomonarii înapoi în țara noastră, și-n satul de unde au plecat. Și-i conduc [pe nori] așa cum vor ei. Ei stau pe nori ca pe un cal, țin în mână o cârjă, cu care conduc norul și cartea cu toate învățăturile lumii. Ei pot sta în nori, cât vor ei. Numai din când în când se mai scoboară pe pământ, ca să cerce pe oameni, dacă ascultă de învățăturile creștinești (!) și dacă li-i tare credința. De aceea ei umblă rău îmbrăcați și desculți, cerșind din poartă-n poartă… Dacă i-ai mulțumit și i-ai omenit cum trebuie și i-ai dăruit după starea ta, atunci solomonarul te răsplătește, mergându-ți toate în plin. Acei, însă, care-i disprețuiesc, ori îi alungă, sunt pedepsiți de solomonari, căci le bat ogoarele cu grindină și furtună și le merge rău.”
În Pravila lui Matei Basarab, datând din 1652, se fac referiri la sacerdoții populari cu puteri meteorologice, fiind numiți „gonitori de nori” (la acea vreme numele de solomonar nefiind încă consemnat). Acest fapt dovedește că numele vechi al sacerdoților populari nu era cel de solomonari (nume dobândit prin contaminarea iudeo-creștină), căci ei nu sunt numiți astfel de către Pravilă, ci „gonitori de nori”.
În concepția populară, imaginea finală a solomonarului este destul de complexă. Ea unește tradiția primă, a preoției ascetice traco-daco-getă (ce pare că avea atribute meteorologice), cu legendele populare referitoare la sfântul Ilie sau – în unele regiuni – cu textele apocrife referitoare la regele Solomon.
Considerăm solomonarul un sacerdot popular și pentru că este singurul personaj din conștiința mitico-populară la care actul inițierii este menționat în mod expres. Inițierea sa este obligatorie și, legat de aceasta, sunt consemnate o serie de credințe și de legende extraordinare.
Ei sunt recrutați de când sunt copii și inițiați într-un loc ascuns, inaccesibil profanilor. Inițierea lor în tainele văzduhului, ale munților, ale peșterilor cele mai adânci și ale iezerelor înalte (într-un cuvânt, ale Cosmosului tradițional), durează de regulă un număr impar de ani. Numărul lor este mic, pentru că școala ce o urmează durează mult și nu sunt aleși decât dacă îndeplinesc condiții speciale. Intră în această școală numai câte șapte sau nouă viitori sacerdoți purtători ai norilor.
Devin solomonari numai copiii ce s-au născut cu căiță pe cap (o membrană de piele ce acoperă capul copilului, ca un fel de căciuliță naturală – uneori această piele îmbracă chiar întregul trup; căița este îndepărtată de către moașă). Unii dintre acești copii însemnați din naștere, predestinați deci să cunoască tainele stihiilor lumii (în popor se mai crede despre cei născuți cu căiță că vor fi strigoi, adică vor putea călători în afara trupului), sunt furați de mici de către solomonarii bătrâni și duși la școala din „Crugul Pământului”, pe „Celălalt Tărâm”. Acolo sunt instruiți în chipul cel mai crud, până la vârsta de 20 de ani. Sunt supuși în acel loc la cele mai aspre chinuri imaginabile de către popor.
După ce își însușesc inițierea magică, ei devin protectorii drumurilor de munte, stăpâni ai secretelor vămilor văzduhului și ai stihiilor-balauri purtătoare ale intemperiilor. Ei descind din măruntaiele munților la vremuri de cumpănă, străbătând satele, cerșind și încercând inimile oamenilor. Pomana ce o primesc o aruncă pe ape curgătoare, pentru a ajunge ofrandă pe „Tărâmul Celălalt”, parcurgând „Apa Sâmbetei”. Când sătenii nu se comportă corespunzător, solomonarii aduc norii de ploaie și grindină asupra pământurilor lor. În momentul acesta, când călătoresc pe balauri sau pe nori, ei sunt invizibili. Nu pot fi zăriți decât de către alți vrăjitori.
Așa cum am văzut, viitorii sacerdoți cu puteri meteorologice sunt recrutați dintre copiii ce au avut pe cap în momentul nașterii o piele de forma unei căciulițe. Această căciuliță este semnul predestinării preoției magice, așa după cum, tot ca semn distinctiv, clerul trac purta pe cap acele „pilos”, niște căciuli de lână.
După înfrângerea statului teocrat dac, Dacia devenind provincie romană, a urmat prigoana clerului dacilor. Este firesc că acesta nu a putut fi cu desăvârșire anihilat. Ascunși în creierii și în măruntaiele munților, sacerdoții daci aveau un statut cu totul deosebit de cel al celorlalți daci, supuși Imperiului roman. Cu timpul, sacerdoții munților, urmași ai lui Zalmoxe, erau din ce în ce mai învăluiți în taină, populația daco-romană considerându-i aproape niște zei. Ei erau încă depozitarii științei magico-religioase a preoției zalmoxiene, stăpâneau secretele văzduhului, ale plantelor, ale cuvintelor. Populația daco-romană de mai târziu a continuat să arate un respect nelimitat în instituția acestor sacerdoți, de care se temeau, dar în care își recunoșteau strămoșii. Desprinși din tradiția religioasă dacă, daco-romanii au numit ordinul religios al acestor magi-asceți după chiar numele nemuritorului strămoş – Mare Preot, Zalmoxe (precum și creștinii au fost numiți după Hristos, budiștii după Buddha, mahomedanii după Mahomed).
Dacă pronunția corectă a numelui Marelui Preot trac a fost cea de Salmaxis, iar acest nume este asociat ideii de piele, putem aprecia că numele popular daco-roman al preoților-călugări ar fi fost unul derivat din rădăcina Salma, iar nașterea cu o piele pe cap (căița la români) sau peste întreg trupul îi desemna pe cei ce urmau să intre în acest ordin monahal de reminiscență dacă. Odată cu pătrunderea puternică a culturii iudeo-creștine în spațiul Carpatic, numele salmanilor devine cel de solomonari (printr-o ușoară apropiere fonetică), poporul asociind știința magică a salmanilor cu cea a regelui iudeu Solomon. Ca și precursorii lor, preoții-asceți zalmoxieni, solomonarii erau vegetarieni și caști, îndeplineau un sacerdoțiu legat de manifestările meteorologice, trăind de regulă departe de lume.
Conform imaginii tradiționale, solomonarii au hainele zdrențuite și poartă asupra lor o traistă, o carte magică, un frâu din coajă de mesteacăn, un toiag și un topor de fier descântat. Este unanimă părerea despre puterile supra-omenești ale lor. Un astfel de sacerdot popular spunea: „Eu știu gândul la toți oamenii, îi știu cum îi cheamă…”. Ei sunt întotdeauna scurți la vorbă, îi auzi arareori vorbind și nu mulțumesc pentru ceea ce primesc de la oameni (ca ultimi reprezentanți ai vechilor stăpâni ai acestor munți, consideră că primesc ce este al lor). Dacă primesc pâine nu o mănâncă, ci o aruncă într-un gest ritualic pe apă (apa curgătoare comunică cu Tărâmul Celălalt prin „Apa Sâmbetei”). Nu dorm niciodată în casă, chiar „de ar și crăpa lemnu’ de frig”, cum spun țăranii; locuiesc în munți, prin peșteri, prin păduri… Referitor la nașterea celor predestinați sacerdoțiului popular, se crede că ei sunt predestinați să „poarte vremile”, să stăpânească stihiile lumii. Românii din Carpații Apuseni spun despre ei că se nasc îmbrăcați într-o cămașă de piele, pe care părinții o îngroapă în pământ, acolo ea crescând odată cu copilul. Când sunt mari ei o dezgroapă și, îmbrăcând-o, au putere peste „balauri” (peste forțele ce țin Cosmosul).
Medicii populari ai aromânilor aveau multe trăsături comune cu solomonarii din Carpați. Erau numiți „Mascații” și se ocupau mai ales cu chirurgia, la sfârșitul secolului trecut fiind mai căutați de popor decât medicii oficiali, știința lor medicală fiind concordantă cu credințele și tradițiile populare. Ei nu pretindeau banii pe care îi cereau medicii oficiali, mulțumindu-se întotdeauna cu puțin, de multe ori fiindu-le destul ospătarea ce li se făcea din partea cuiva. Erau mai miloși decât doctorii, oferindu-și cu plăcere serviciile gratuite celor lipsiți de mijloace. Particularitatea lor esențială era aceea de a nu se opri decât foarte puțin prin sate, atâta cât aveau de lucru, în rest călătorind mereu din sat în sat.
Încheiem prezentarea acestor misterioși sacerdoți-medici, cu două relatări din Țara Hațegului.
1. Prin 1860-1870 au apărut în satele Ohaba, Grădişte, Zăicani şi Băuţari patru cerşetori. Unii săteni i-au miluit cu câte ceva, alţii nu. Ajungând în satul Băuţari, nu i-a miluit nimeni. În momentul în care ieşeau mânioşi din sat, s-au întâlnit cu preotul satului. Acesta i-a cunoscut şi i-a dus acasă şi i-a ospătat. În urmă ei au scos fiecare câte o carte şolomonărească şi le-au arătat popii, şi popa a ştiut ceti în ele. Apoi au zis cerşetorii:
– No, domnule părinte, va fi vai de hotarele acestor sate!
Au plecat apoi, dar la trei zile după aceea a venit o ploaie cu grindină cât nucile şi a nimicit ogoarele tuturor celor cinci sate, cu excepţia holdelor celor ce i-au miluit.
2. Solomonarii se duc să scoată balaurii din iezere. Un astfel de iezer este şi cel „al Bistrei” din Munţii Bucovei (ce ţin de Retezat), nu foarte departe de satele mai sus amintite. La sfârşitul secolului trecut, un sătean din Bucova s-a întâlnit pe munte cu un om călare pe o iapă albă. Călăreţul, care era îmbrăcat ca un domn, i-a cerut săteanului să-i indice drumul spre Iezerul Bistrei. Săteanul 1-a condus pe cel ce s-a dovedit a fi solomonar, până la iezerul căutat. Ajunşi acolo, călăreţul i-a zis:
– Ţine calul meu cu tot ce este pe el, numai frâul nu, şi du-te cât îi putea de tare.
Săteanul a luat calul şi s-a urcat cu el pe un vârf de munte. De acolo a văzut cum străinul citea tare dintr-o carte. Peste puţin timp, apa a început să facă bulbuci şi a ieşit din ea un balaur. Străinul 1-a lovit cu frâul în cap şi balaurul s-a scufundat iar în apă. Începând din nou să citească tare din carte, a ieşit un alt balaur, unul mare. Străinul i-a pus frâul în cap şi s-a suit pe el, atunci balaurul s-a ridicat în văzduh şi a zburat spre răsărit, trecând peste Ţara Românească. Pe unde trecea solomonarul călare pe balaur, cerul era negru de înnourat, ploua, fulgera şi bătea piatra.
SURSA: Șalmanii, de Lelia Mihail, publicat la 20 decembrie 2006 http://www.vavivov.com/articole/salmani.php
Romulus FRÎNCU
