Numai ce-am stins televizorul. Mi-e greu să-mi amintesc la ce bazaconii m-am uitat toată seara, sunt obosit şi mi-e lene să-mi pun mintea la contribuţie pentru atâta lucru, şi, cu toate astea, în urechi îmi răsună, ca un ecou, ultima ştire pe care am auzit-o, aceea care spunea că 75 la sută dintre români consideră că ţara se îndreaptă într-o direcţie greşită. Asta mă cam pune pe gânduri şi-mi alungă somnul, aşa că încep să vorbesc cu mine, fiindcă la ora asta târzie oricum n-aş avea cu cine altcineva, şi-mi zic că din dialogul ăsta poate iese şi-un editorial, pentru că e deja vremea să-l scriu.
Aşadar, cred că au trecut vreo trei ani de când, într-o după-amiază în care am avut un sfert de oră mai liber, am răspuns la vreo 50 de întrebări pe care o doamnă mi le-a turuit în telefon. De obicei nu-mi pierd timpul cu prostii din astea, dar atunci nu ştiu ce m-a apucat, aşa că i-am mitraliat şi eu cuvintele. Am zis Messi, tomograf, Carol I, da, nu, Londra, marmeladă, Mircea Cărtărescu, varianta B şi multe altele, dar cel mai răspicat am rostit greşită, cum altfel, şi cred că m-am şi răţoit la ea, că nu pricepea nici măcar atâta lucru.
N-am aflat niciodată rezultatele sondajului de atunci, cu toate că eram curios să văd ce-a putut ieşi din ghiveciul ăla de întrebări fără nicio legătură între ele. Pentru că răspunsul în care m-am răstit la biata femeie acum vreo trei ani sau câţi or fi trecut de-atunci era exact la întrebarea strecurată viclean, îmi dau seama acum, printre atâtea altele fără rost, în ce direcţie consider că merge ţara. Şi-aş fi putut să-i dau un milion de exemple, şi încă unul de motive pentru care sunt convins că aşa stau lucrurile.
Sunt sigur că o să mă ambalez pe măsură ce scriu şi n-o să am spaţiu nici pentru a mia parte din câte aş avea de spus, dar în primul rând cred că noi, românii, facem mereu şi mereu aceeaşi mare greşeală, şi aş fi mulţumit dacă măcar subiectul ăsta aş reuşi să-l duc la bun sfârşit.
Nu ştiu, poate sunt eu bătut în cap, poate că am idei învechite, dar am considerat întotdeauna că Armata trebuie să aibă în frunte un general, Ministerul de Interne un chestor sau cum Dumnezeu le mai spune azi, Cultura un artist, iar Sănătatea să fie sub tratamentul unui medic. Abia atunci cred că lucrurile ar merge, când pui omul potrivit la locul potrivit. O spun fiindcă eu am trecut prin ce trece România azi. Am fost de nenumărate ori condus de nepricepuţi.
Bunăoară, odată, fiindcă de fapt, din umbră, eu conduceam redacţia şi când s-a ivit un gol am refuzat să fiu şef, am fost totuşi întrebat dacă accept să fiu condus de cineva care nu scrisese o ştire măcar în viaţa lui. Normal că am refuzat, şi cred şi azi că bine am făcut. Mai târziu, mi-au venit cu o domnişoară care se înţelegea bine de tot cu unul dintre acţionarii ziarului. Mi-am tras o palmă peste frunte şi am dat ochii peste cap, aşa că am fost lăsat în pace.
Aşa sunt eu. Am crezut întotdeauna că fiecare trebuie să facă ce ştie mai bine. Nici măcar pe mine nu m-am cruţat. Îmi amintesc că atunci când am fost elev, o grămadă de antrenori, de box, de lupte, de fotbal şi de atletism, se plimbau prin şcoli să caute talente. S-au oprit şi la mine, fiindcă eram înalt şi bine clădit. N-a fost să fie. Nu aveam scânteie în gândire şi zvâc în mişcări pentru fotbal. De pumni în cap nu-mi ardea, iar când era vorba de alergat, după cinci minute scoteam limba de-un cot. Mi-am împărţit, totuşi, copilăria, în egală măsură, între carte şi minge, şi visam cu ochii deschişi că odată şi-odată o să ajung ziarist.
Şi, cum tot vorbesc cu mine, fiindcă, la ora asta, oricum n-am cu cine altcineva, mă întreb şoptit la ureche dacă cred că România o să se mai facă vreodată bine, şi-mi răspund NU! Păcat însă că nu puteţi să vedeţi ce mutră am făcut când am scris asta.
Adrian CRÂNGANU