Muzeul de Istorie al Județului Caraș-Severin din Reșița a achiziționat prin anii ‘80 o spadă medievală fragmentară, descoperită întâmplător la Bucova, în locul numit Șanțuri, din apropierea Porților de Fier ale Transilvaniei. Cercetări arheologice au evidențiat existența unor fortificații dacice, probabil anticul Tapae, și a unor fortificații din sec. XV-XVI.
Analiza tipologică a Spadei de la Bucova este îngreunată de lipsa gărzii, element care prin forma și dimensiunile sale ar fi putut dezvălui amănunte importante legate de mânuirea armei și implicit de datarea acesteia. Nici lama acestei spade nu s-a păstrat întreagă, din vârf lipsind o porțiune. Astfel, în prezent, întreaga piesă măsoară în lungime 708 mm.
Lama propriu-zisă păstrată, cu lungimea de 546 mm, este dreaptă, iar lățimea ei scade destul de puțin, de la 48 mm la umerii de prindere a gărzii, la 45 mm la mijloc, și 38 mm în extremitatea dinspre vârf. Și grosimea lamei scade uniform, măsurând în aceleași puncte 4,5; 3 și respectiv 2 mm. Pe cele două fețe ale lamei, pot fi observate șențuirile mediane. Acestea sunt puțin adâncite, maximum 1 mm, dar foarte late: 20 mm la gardă, îngustându-se proporțional cu lama, până la 12 mm spre vârf.
Tija mânerului, forjată din aceeași bară de metal cu lama, are lungimea cuprinsă între umerii lamei și buton de 110 mm, fiind mai lată spre lamă – 28 mm, și mai îngustă la intrarea în buton, unde măsoară 16 mm. În aceleași puncte de măsurare, grosimea tijei mânerului este de 4, respectiv 3 mm.
Butonul mânerului este discoidal, oferind aspectul unui cilindru plat, din ale cărui suprafețe circulare evoluează două trunchiuri de con puțin proeminente. Diametrul total al discului este de 52 mm, iar diametrele celor două suprafețe aproximativ circulare rezultate pe fețele butonului reprezintă cca. 35 mm. Grosimea maximă a butonului, măsurată între cele două fețe, este de 33 mm, iar grosimea părții centrale măsoară 14 mm. Butonul nu este străpuns de tija mânerului, iar urme de nituire nu sunt vizibile, ceea ce îndreptățește afirmația că fixarea s-a făcut prin baterea pe tija rece, a butonului cald.
Dimensiunile și forma acestor părți componente pot dezvălui unele trăsături specifice ale
Spadei de la Bucova. Lama destul de robustă, cu tăișurile ce nu converg abrupt spre un vârf ascuțit, dar mai ales şenţuirile mediane foarte late, sunt trăsături specifice spadelor pentru lovit.
Armele dotate cu asemenea lame își găsesc întrebuințare mai ales în mediul cavaleresc, reprezentând o categorie perfect adaptată luptei din șaua calului, în care lovirea cu o singură mână prevalează împungerii sau lovirii cu o mână și jumătate. Această afirmație este întărită și de mânerul destul de scurt, pentru cuprins cu o singură mână, ca și de butonul masiv, care asigură o mai bună echilibrare, oferind astfel și posibilitatea împungerii.
Referitor la proveniența Spadei de la Bucova, lipsa vreunei mărci de atelier nu permite o soluție categorică. Apariția piesei într-o zonă circulată, precum și maniera îngrijită de lucru, ar putea pleda pentru proveniența din spațiul apusean sau central-european, dar nici soluția locală nu poate fi eliminată, având în vedere că existența unor ateliere ce produceau asemenea arme în secolul al XIII-lea este documentată arheologic, cel puțin pentru Transilvania.
În concluzie, putem afirma că arma noastră, prin morfologie și echilibrare, aparține grupului spadelor folosite în primul rând pentru lovit cu o singură mână, dar și pentru împuns, cu predilecție în lupta de cavalerie, reprezentând prima variantă a spadelor dotate cu buton discoidal, foarte frecvente în jurul cumpenei secolelor XIII-XIV. Cum pe spadă mai apare elementul timpuriu, ca lama cu tăișuri aproape paralele și șențuiri late, datarea ei trebuie coborâtă spre mijlocul secolului al XIII-lea.
Apariția Sabiei de la Bucova într-o zonă de locuiri și stăpâniri românești ni se pare deosebit de semnificativă. Ea reprezintă un document arheologic de primă importanță pentru istoria secolelor XIII-XIV.
Zeno Pinter, Dumitru Țeicu, „Spada medievală de la Bucova”, BANATICA, 13, Muzeul de Istorie al Județului Caraș-Severin, I, Reșița, 1995, p. 251-252, 255;
Zeno-Karl Pinter, „Spada și sabia medievală în Transilvania și Banat (secolele IX-XIV)”, Bibliotheca Brukenthal, VII, ediția a II-a, Sibiu, 2007, p. 93.
Romulus FRÎNCU
