Adrian CRÂNGANU

Suntem un popor câteodată luat de val şi pe care, de cele mai multe ori, soarele l-a bătut în cap ca pe nicicare altul. Arşiţa face creierii să ne fiarbă şi, păcătoşi sau nu, Cerul ne arde spinările cu mii de bice de foc. Nu spun toate astea cu răutate, ci doar încerc să găsesc o explicaţie şi o scuză pentru felul în care am ajuns să ne purtăm zilele astea şi, cel mai probabil, şi în perioada următoare. Iar primul lucru care-mi sare în ochi e că, în timp ce Globul pământesc întreg e în criză, românii se distrează pe rupte, stau pe plaje aproape călare unul peste altul şi nimic din ce are legătură cu realitatea nu pare să-i atingă.

Şi de-ar fi numai asta! În ultimele săptămâni, eu am avut parte de o viaţă ceva mai liniştită decât de obicei, ferită de agresivitatea străzii, pe care nu o vezi şi nu o înţelegi cu adevărat decât după ce ai stat o vreme departe de ea, aşa cum am făcut eu. Am stat, îmi vine să zic, retras pe o bancă şi am privit în voie şi cu răbdare la şuvoiul de oameni care mi-au trecut prin faţă. Iar imaginea asta nu e deloc întâmplătoare; ea mi-a venit în minte atunci când mi-am amintit cum, zilele trecute, aşezat pe o bordură la umbră, m-am uitat, nevenindu-mi să-mi cred ochilor, cum un fost coleg de clasă, vreme de ani buni, a trecut, gârbovit şi şchiopătând, la doar câţiva centimetri de mine, fără să mă vadă. Era, îmi dau seama acum, nu doar adâncit, ci îngropat în gânduri. Cu un picior pe care îl târăşti un pic e greu. Lucrează, sau lucra, când ştiam eu, în construcţii. Totuşi, prefer să nu fiu observat de prea multă îngrijorare, decât dintr-o superficialitate fără margini.

Şi mai văd, de pe aceeaşi bancă imaginară pe care îmi închipui că m-am refugiat din faţa tumultului vieţii, cum la noi se întâmplă doar nimicuri. Adică n-am auzit să se fi făcut vreo cât de mică reducere din fabuloasele tăieri în carnea vie bugetară anunţate de Guvern. Nu că aş vrea să-şi piardă cineva locul de muncă, nu, chiar nu vreau, dar pe la urechi mi-au ajuns tot felul de zvonuri despre şmecheriile gândite prin instituţii, care să fenteze măsurile de carton gândite de Executiv. Şi pun pariu că vor şi reuşi! Stimulentele – acele câştiguri total nemeritate, pentru care eu mai puţin şi o să ajung să fac o obsesie – se primesc în continuare. Şi, o spun în cunoştinţă de cauză, sunt mai mari decât cei 25 la sută tăiaţi din salariu de Boc. Mult mai mari.

Şi ce mai văd? Lângă mine vine şi se aşează mama. Vreau s-o întreb ce se mai aude cu pensiile – eu, departe de lumea dezlănţuită, nu mai sunt totuşi la curent cu ultimele noutăţi –, iar ea se porneşte să-mi povestească cum a văzut la televizor că Băsescu a cerut ca procesele să se scurteze, să nu mai ţină doi, trei ani. Sincer, nu-mi pasă nici cât negru sub unghie. Pe urmă mă prinde de mână şi-mi mai spune că Boc vrea să ne dea bani la sfârşitul anului dacă luăm bonuri fiscale la cumpărături şi mai zice că la radio s-a anunţat că, foarte curând, algocalminul o să se dea numai pe reţetă.

Sătul de spectacolul lumii, mă ridic de pe bancă şi mă duc să-mi umplu buzunarele de algocalmin, cât mai pot încă să-l cumpăr la liber. La cât ne bate soarele, sigur o să avem dureri de cap. Şi încă mari.