Oricât m-aş strădui să fac abstracţie că, ani buni, am fost cronicar sportiv, chiar dacă, sincer să fiu, asta a însemnat să scriu numai şi numai despre fotbal, nu reuşesc. Am încercat de mai multe ori, şi tot degeaba. Anii aceia petrecuţi în teren, în spatele porţii, cu agenda în mână şi aparatul de fotografiat la gât, m-au schimbat. Pe de o parte, m-au făcut să-i înţeleg mult mai bine pe fotbalişti şi, văzând de aproape ceea ce din tribună nici măcar nu se zărea, să fiu mai îngăduitor cu ei. Pe de altă parte, m-au învăţat să mă abţin. Acum, de pildă, nu mă mai enervez la meci, nu înjur arbitrul, nu huidui, nu fluier, nu mănânc seminţe, nu beau bere, nu-mi agit pumnii în aer, nu fac nimic din toate astea. Chiar dacă ţin şi eu cu o echipă, pasiunea nu mă mai orbeşte. Dimpotrivă, am ajuns să văd fotbalul cu ochiul cu care un critic de artă priveşte un tablou, ori unul de cinema se uită la un film. Îl studiez, într-un fel, din toate unghiurile şi mă străduiesc să ghicesc mecanismul cu care artistul încearcă să mişte sufletele. Iar când cei cu care ţin sunt proşti, recunosc asta. N-am încercat niciodată să le inventez scuze, fiindcă ştiu că n-am să văd niciodată trandafiri într-o râpă în care, în realitate, sunt doar bălării. Cu atât mai mult cu cât mă mai şi înţep în ele.

Chiar şi aşa, însă, toţi anii petrecuţi pe stadioane, zgribulit de frig, cu apele şiroind pe mine în miezul verii, ori ascuns sub o umbrelă ca vai de mama ei, cu spiţele rupte de şuturile care treceau pe lângă poartă, cu toate astea, zic, anii ăia s-au transformat parcă într-o secundă, şi eu n-am mai priceput nimic din fotbalul pe care l-a jucat naţionala noastră în Franţa. S-au mişcat de parcă cu o zi înainte trăseseră de dimineaţa până seara la coasă şi nu mai puteau de şale, şi pasau ca şi cum le era gândul numai cum să aşeze a doua zi fânul în clăi. Prin urmare, nu m-am mirat că au jucat ca o echipă de la sat, din Liga a V-a.

Nici măcar nu ştiu dacă m-am supărat sau am fost dezamăgit. Cred că nici una, nici alta. Bănuiesc că mi-am consumat porţia de amărăciune cu mulţi, mulţi ani în urmă. Şi, chiar dacă memoria nu mă mai ascultă aşa cum aş vrea eu, tot îmi amintesc câte ceva din ziua în care inima mea a schimbat macazul. Eram mititel şi, în fiecare duminică, mergeam „la arenă”, în Valea Domanului, cu un prieten la fel de mucos ca şi mine, şi cu taică-său. „Metalul” juca groaznic, se ducea-n cap, dar lumea tot venea la meci, şi eu la fel. Într-o zi, o zi de miercuri era, ţin minte asta chiar şi după 45 de ani, celălalt ţânc din bloc m-a luat şi, împreună cu taică-său, am mers la stadion. Era ora 5 după-amiaza, tribuna suspendată din Valea Domanului era arhiplină, iar fotbaliştii stăteau aliniaţi în faţa ei, deasupra tunelului prin care se intră pe gazon. Aveau pantaloni trapezi, pantofi cu toc înalt şi talpa groasă, părul lung şi privirile-n pământ. Când mânia proletară din tribună a erupt, unul dintre ei şi-a mutat pachetul de Kent din buzunarul de la piept al cămăşii, în cel din spate, de la pantaloni. Altul, n-aş vrea să-i spun nici lui numele, ca să nu greşesc, şi-a băgat repede o gumă de mestecat în gură, să-i mai moaie damful de coniac din respiraţie. Al treilea, chior de somn, cred că avea de gând să-şi fixeze nişte beţe de chibrit între pleoape, ca să-şi poată ţine ochii deschişi, dar n-a mai apucat, fiindcă lumea i-a luat pe toţi la goană. Şi pentru că trebuia să ţin cu cineva, din ziua aia am devenit stelist.

Acum nu mai sunt ţânc şi poate tocmai de aceea parcă nu mi-aş schimba echipa. Cu toate că, dacă tot e să mă înţep, aş prefera s-o fac nu în bălăriile din râpă, ci în spinii trandafirului.

Adrian CRÂNGANU