Îmi stă pe limbă să le spun tuturor doctorilor care sar o sută de metri de cur în sus să nu se mai crizeze atâta, fiindcă nu ministresa lor a inventat şmecheria cu pacientul spion şi că nici lor nu le plânge nimeni de milă pentru ce li se întâmplă. Ba chiar înclin să cred că, în afară de cadavrele de la morgă, cam toată suflarea care boleşte prin spitale se bucură de mişcarea asta ca de un medicament care le mai alină, cât de cât, suferinţa. Probabil că am supărat deja o grămadă de oameni şi o să deranjez şi mai mulţi cu ce-am să mai scriu, dar avantajul meu e că, aşa cum unii au pâinea şi cuţitul, eu am pixul şi foaia de hârtie. Şi-mi mai stă pe limbă să le spun doctorilor că, în lumea în care ei nu coboară, lucrurile astea sunt demult la ordinea zilei.
Ca să mă fac mai uşor înţeles, am să le dau un singur exemplu. Pe vremea când era student, ca să se simtă cumva util şi ca să mai facă un ban, nu ştiu dacă asta e ordinea exactă a motivelor, fiul meu s-a angajat, în vacanţă, casier la un supermarket. Atunci am auzit pentru prima oară de „clientul misterios”, care, mi-a explicat el, e un cumpărător trimis de conducerea magazinului, pe care nimeni nu-l cunoaşte, dar care, de pildă, pune într-o pungă fasole cu 10 lei kilul, dar pe eticheta pe care o lipeşte e tastat preţul de la mărar sau mai ştiu eu ce alte aiureli îi mai trec lui prin cap. Alteori, în pungă sunt un soi de mere, iar pe etichetă e preţul altui soi, şi atunci, dacă omul de la casă nu e fermier, a dat de dracu. La fel şi dacă nu e cosmetician, fiindcă trepăduşii ăia care nu sunt în stare să-şi găsească şi ei o meserie cinstită mai bagă şi parfumuri fine în cutii de apă de colonie din aia puturoasă de-ţi mută nasul din loc. Dacă se întâmpla să calci de trei ori pe bec, asta n-o mai ţin minte exact, erai dat afară. Dacă o dădeai în bară numai de două ori, ţi se tăia din salariu diferenţa de preţ. Iar salariul acela era, pe lună, cam cât bagă în buzunar un doctor de la un singur pacient sărac, dar cinstit.
Probabil că puţină lume a auzit de marele „client misterios”, inventat numai ca să-i mai ia bietului angajat la patron din puţinii bani pe care-i primeşte, tot aşa cum puţină lume înţelege că şi din cauza asta România e putredă, şubredă, se clatină şi scârţâie din toate încheieturile. Şi aici nu mă refer doar la doctori, însă dacă ei s-au apucat să ţipe ca din gură de şarpe, cu ei am început. Dar pe mine m-a mai durut tot timpul ceva, nu ştiu exact ce anume, fiindcă habar n-am care e organul cu care îmi dau seama când văd oameni nepotriviţi în cele mai nepotrivite locuri. N-am să dau nume şi nici n-am să povestesc ceva ce i-ar putea face rău cuiva, fiindcă nu-mi stă în fire şi, oricum, n-aş avea probe, pentru că niciodată nu mi-a trecut prin cap, nici măcar pentru o fracţiune de secundă, să şantajez pe cineva cu înregistrări sau fotografii. Am văzut şi am auzit multe, şi puteam să distrug căsnicii ori să ruinez cariere printr-o singură vorbă sau un simplu gest. N-am făcut-o niciodată. Au făcut-o alţii, şi a doua zi i-am găsit cocoţaţi în funcţii cu care nu aveau nici în clin, nici în mânecă.
Şi am mai găsit vinovate pentru toate câte ni se întâmplă nişte personaje nepotrivite, care au ajuns în cele mai nepotrivite locuri, şi le spun aşa fiindcă nu sunt altceva decât nişte biete marionete, fără nume, fără faţă, fără coloană vertebrală, au doar genunchii pe care se târăsc prin birouri şi o mână cu care semnează orice li se bagă sub nas.
Acum, că trebuie să închei, îmi pun întrebarea dacă sunt în măsură să spun tot ce-am înşirat până acum. Nu ştiu. Ştiu doar că n-am făcut nici pe pacientul spion, nici nu m-am lăsat cumpărat, în viaţa mea, de vreun client misterios, pentru simplul motiv că n-am fost de vânzare. Fiindcă eu n-am stat niciodată pe un raft.
Adrian CRÂNGANU