Când eram mic, nu ştiu câţi ani să fi avut, zece, unşpe, doişpe, habar n-am, aşadar, cam pe vremea aceea prin cartierul meu era o modă să citim şi noi, mucoşii, cărţile despre care vorbeau cei mai înalţi cu o palmă decât noi. Între două meciuri de fotbal, când ne trăgeam sufletul şi ne oblojeam genunchii juliţi şi palmele zdrelite, ascultam poveşti. Aşa mi-am început viaţa dintre cărţi, una deloc uşoară, fiindcă tentaţia mingii pe care o auzeam sărind în spatele blocului era ca un cuţit înfipt în inima mea micuţă. Dar cred că, dacă n-aş fi făcut-o atunci, ar fi trebuit să mai treacă ani buni până să-mi adun curajul să mă apuc de „Toţi oamenii sunt muritori”, de Simone de Beauvoir, ori de «Quo vadis», a lui Sienkiewicz, fiindcă mai mult ca sigur că m-ar fi speriat numele autorilor, care n-aveam nici cea mai vagă idee cum se pronunţă. După „Robinson Crusoe”, ţin minte că astea au fost următoarele două cărţi pe care am avut grijă să le ascund de tatăl meu, care mă pregătea, încă de pe atunci, să devin un bun meseriaş în uzină şi mă punea să meşteresc toată ziua cu patentul, şurubelniţa, coarba şi bomfaierul în atelierul ordonat la sânge pe care şi-l amenajase în beci. Singurul lucru pe care l-am câştigat atunci a fost îndemânarea, pentru că în rest nu mă dădeam în vânt după nimic din ceea ce se petrecea în jurul meu la lumina slabă din pivniţă.
Pe vremea aceea, „Toţi oamenii sunt muritori” m-a învăţat să-mi pun noaptea întrebări, iar „Quo vadis” să visez. Cu toate că eram cam durduliu la vârsta aia, îmi imaginam că sunt Ursus, servitorul care trebuia să fi arătat cel puţin ca Hercule, ţineam taurul de coarnele între care era legată frumoasa Ligia şi dădeam cu el de pământ de-i trosneau toate oasele. Şi tot atunci am învăţat primele cuvinte latineşti, care adunate însemnau „Încotro”. Iar acum, dacă ar fi după mine, eu aş fi pus şi un semn de întrebare la sfârşitul titlului, fiindcă el nu e altceva decât o trimitere la cuvintele pe care i le spune Apostolul Petru lui Iisus, când îl întreabă simplu „Quo vadis, Domine?”. Dar asta a fost doar aşa, o paranteză.
Întrebarea asta, însă, mi s-a întipărit probabil atât de adânc în mintea crudă de atunci, încât m-a urmărit mereu. Am legat-o aproape de orice am făcut eu sau alţii care, în drumul lor, mă târăsc şi pe mine spre un loc unde nu vreau să ajung. Mi-am pus-o, prin urmare, de zeci şi zeci de ori în ultimele luni. Văd, simt şi ştiu că trec, că trecem prin ceva pe care nu l-am mai întâlnit, nu-l cunoaştem, printr-un amurg al conştiinţelor care se transformă, văzând cu ochii, într-o beznă care-mi dă fiori.
O parte din ţara pe care nu ştiu dacă o mai iubesc ca înainte, dar la care totuşi încă ţin, protestează. Însă una e să te revolţi de foame, şi alta e să ieşi în stradă de nebun. Sau de prost. Depinde. În ’89, eu am fost şi flămând, şi sătul de toate. Pur şi simplu n-aveam ce mânca. Cum în anii aceia locuiam singur, două săptămâni aveam la masă fasole la borcan cu nişte cârnaţi oribili, cu gust de copite, şi două săptămâni conserve de peşte din alea ruseşti, atât de sărate că beam după ele trei oceane de apă. Şi-mi mai lipseau exact lucrurile pe care le au cei care zbiară azi pe străzi, în puterea nopţii, fără mască, şi cărora miliţienii şi jandarmii nu le fac nimic din ceea ce le-au făcut celor cu adevărat nevinovaţi, în 10 august, ziua de care României ar trebui să-i crape obrazul de ruşine.
În tot timpul ăsta, Statul e mai mut ca niciodată şi atât de sleit de puteri, încât nici măcar mâna la gură nu mai e în stare să şi-o ducă atunci când cască.
Simt că ne scurgem, pur şi simplu, fără oprire, cu toţii spre ceva. Şi dacă cineva m-ar întreba încotro, i-aş răspunde simplu: nusquam messe…
Adrian CRÂNGANU