Adrian CRÂNGANU

Se spune că de obicei, dar eu cred că întotdeauna, orice articol, al oricărui ziarist, provoacă stări şi sentimente cititorului. Că sunt bune sau proaste, depinde în egală măsură de amândoi. Spun asta fiindcă, în mod normal, acum, în colţul acesta de pagină, îmi propusesem să bag, în locul editorialului meu, un drept la replică, şi corect este ca el să apară exact în spaţiul în care a fost publicat textul la care face referire. Este vorba despre articolul din urmă cu trei săptămâni, „Hai liberare!”, editorial care, dacă nu mă înşeală memoria, a stârnit poate că nu cele mai multe, dar cu siguranţă cele mai mari valuri dintre toate articolele pe care le-am scris până acum. Şi nu sunt puţine. Sunt câteva mii.
Dar cred că am mai spus lucrul ăsta: meseria de ziarist nu e deloc uşoară, atunci când vrei să ţi-o faci cum scrie la carte. Jurnalistica e frumoasă văzută din afară, e interesantă, palpitantă, exotică, dar când eşti înăuntru e cu totul altfel. E muncă multă, e alergătură, sunt nopţi nedormite, mese sărite, presiuni, ameninţări, înjurături şi dispreţ. Nu cred că există vreunul dintre lucrurile astea pe care să nu-l fi trăit pe viu, ori să-l fi simţit pe propria-mi piele.
De obicei, am îneţeles că articolele mele au plăcut şi plac, şi probabil că aşa este. Unele însă au şi deranjat şi deranjează, am fost conştient de asta din clipa în care le-am aşternut pe hârtie ori le-am dactilografiat la calculator, şi mi-am asumat întotdeauna responsabilitatea pentru fiecare literă scrisă. Odată ţin minte că am fost înjurat în redacţia în care lucram atunci de un primar care îşi petrecuse jumătate din viaţă în Franţa, pentru că avusesem tupeul să scriu cum îl bătuse pe un biet bătrân numai fiindcă îşi adusese aminte, cherchelit, că în campania electorală omul se uitase la afişul electoral al contracandidatului său. Poate că nu m-aş fi enervat atât de rău, dar, când mi-am adus şi eu aminte că bătrânul ţinuse, cu numai o zi înainte, în palmă cei doi dinţi pe care i-i scosese primarul cu pumnii, l-am luat pe „monsieur” de guler şi l-am scos afară din redacţie.
Altă dată, ţin minte că m-am documentat trei zile până să scriu un text de un sfert de pagină despre un primar, tot de oraş şi acesta, care făcuse tot felul de învârteli cu terenuri şi-şi umpluse buzunarele cu bani care normal era să intre la bugetul local. Celor mai mulţi le-a plăcut articolul. În ziua în care a apărut ziarul, pe la amiază, am primit pe fax un drept la replică. L-am întins cât era redacţia de lungă şi l-am fotografiat. Măsura 8 metri şi un pic. Nu m-am obosit să-l citesc, fiindcă ştiam că, pentru tot ce scrisesem în articol, aveam dovezi. I-am spus asta şi primarului, când m-a sunat să mă întrebe dacă i-a intrat faxul. Şi i-am mai şoptit şi două numere topo, de pe copiile planurilor pe care le aveam pe birou. Nu şi-a cerut scuze, dar mi-a zis să uit că am primit vreodată vreun fax de la el. N-am putut. Din când în când, caut în arhiva cu fotografii a calculatorului şi privesc poza. Din ea mă priveşte un ziarist tânăr, la picioarele căruia se întinde un şarpe de hârtie lung de 8 metri şi un pic. Şi zâmbesc. Întotdeauna.
De data aceasta, lucrurile stau puţin altfel. Despre primul telefon pe care l-am primit, n-am să suflu o vorbă, pentru că s-ar putea să iasă ceva foarte interesant de aici. Un alt telefon mi l-a dat un domn colonel, cu care, recunosc, am vorbit aproape jumătate de oră. Am încercat amândoi să ne convingem unul pe altul de câte ceva. Cred, însă, că nici eu, nici el n-am reuşit mare lucru. Cu toate astea, am stabilit să-mi trimită prin poştă un drept la replică. Pentru el ţinusem locul acesta liber. N-a fost să fie… Staţi însă liniştit, domnule colonel, când îl voi primi, vă voi executa rugămintea. Întocmai şi la timp.