Cred că lehamitea e de vină şi mă face să nu mai pot ţine pasul cu toată mizeria pe care o văd cum creşte, cu fiecare clipă, în jurul meu, de am ajuns să mă simt ca atunci când eram copil şi nu înţelegeam cum trebuie câte un film fiindcă „scria prea repede”, aşa spuneam, pentru că de subtitrare aveam să aud abia peste vreo zece ani. Ce vreau să spun e că mă uit la televizor şi, cum nu sunt foarte credincios, aleg să-mi fac cruce în gând când văd revoluţia bugetară şi terorismul sindical care aruncă ţara în gaura aia adâncă de mai ştie dracu câte miliarde de lei. De multe, în orice caz.
Statul, pe care îmi pare rău că nu pot să-l scriu cu literă mică, aşa cum ar merita, dar e la început de propoziţie şi n-am voie, statul, aşadar, face în pantaloni de frică chiar şi numai când o simplă capră de la finanţe se uită urât la el, se face mic şi dă înapoi şi sporul de periculozitate, şi pe cel de condiţii insalubre, pe care cu o jumătate de oră înainte se jurase că o să le taie. Eu cu ele am ce am. Dar, ca să înţelegeţi mai bine, am să vă spun o întâmplare şi-o poveste.
Deci, în urmă cu câţiva ani, am fost la un meci de fotbal şi, cum trebuia să fac şi fotografii, am stat în spatele porţii. Noroiul trecea de glezne, aşa că, atunci când doi jucători au venit în viteză spre mine şi fundaşul l-a luat sanie pe atacant, m-au izbit şi m-au aruncat vreo trei metri, direct în gardul din plasă de sârmă. Medicul stadionului m-a pus pe picioare, băieţii nu ştiau cum să se mai scuze, iar eu am rămas cu câteva coaste fisurate. Eu fiind şeful meu, mi-a fost nu ştiu cum să-mi cer voie să-mi bag concediu medical pentru atâta lucru, aşa că vreo lună am mers la redacţie tot strâmb şi şuierând din plămânul stâng. Ca şef, mi-a părut rău de mine ca subaltern, dar nici nu puteam să mă lipsesc de un redactor la cât de puţini oameni eram la ziar.
Asta a fost întâmplarea. În ceea ce priveşte povestea, ea începe acum vreo 20 de ani, când mi-am dat demisia de la ziarul la care lucram atunci, pentru că, după opt ani în care am stat în redacţie zi de zi, am cerut două săptămâni de concediu. Mi-au arătat degetul mare strecurat printre cel mijlociu şi arătător, aşa că m-am dus la radio. După vreo doi ani, şi-au dat demisia şi ceilalţi colegi şi au pus la cale facerea unui ziar nou. Cum nu avea cine să-l facă, m-au luat pe mine de la radio şi ne-am apucat de treabă.
Era însă nevoie de un articol bun, tare, în pagina întâi, ca să începem în forţă, şi au hotărât să-l scriu eu. Pentru asta, m-am dus în zona căminelor, acolo unde nici miliţia nu prea are curaj să calce. Şi mie mi-a fost frică, atât de frică încât mă mir că n-am făcut pe mine. Am avut inspiraţia ca, înainte de a mă documenta, să-l căut pe tartorul lor, unul Cobra, şi el ne-a protejat cât de cât. În pozele pe care le-a făcut colegul meu şi la care abia în redacţie am putut să mă uit mai atent, se vedeau nişte blocuri ale căror uşi şi ferestre arătau ca după luptele de la Stalingrad, iar înăuntru se zăreau grămezi de gunoi din care răsăreau schelete de cărucioare pentru copii, de biciclete, carcase de televizoare, de maşini de spălat şi de frigidere, oale şi valize, umbrele cu spiţele răsfirate, motoare trifazate şi saltele sparte, şi câte şi mai câte. Şi atâta doar vreau să mai spun, că, după trei zile de gândire, am botezat articolul „Renegaţii”, şi că mirosul de-acolo şi de-atunci îmi mai stăruie şi azi în nas.
Şi nu ca să mă pun bine cu ei, fiindcă n-am niciun interes, ci chiar sunt sincer când spun că eu chiar n-am nimic cu bugetarii. Eu am ce am cu statul, pe care aici pot să-l scriu cu literă mică, pentru că nu e la început de propoziţie, ci la final de articol.
Adrian CRÂNGANU