Adrian CRÂNGANU
Mult mai potrivit ar fi fost să scriu acum, în acest colţ de pagină, despre Paşte. Despre cum am luat lumină şi cum mi-a încălzit ea căuşurile palmelor şi sufletul, despre cum am colindat apoi pe străzi până acasă şi despre liniştea din mine şi din jur. E însă ceva ce vine din spatele meu, din zilele şi anii din urmă, care nu mă lasă. E o amărăciune care nu-mi dă pace, de care nu pot scăpa şi probabil că n-am să mă eliberez de ea niciodată, cel puţin nu atâta timp cât voi trăi aici. Şi cum n-am de gând să emigrez, voi purta mereu povara asta. Nu vreau să fiu greşit înţeles: îmi iubesc ţara. Şi poporul mi-l iubesc, însă nu aşa de tare ca înainte. Nu-l mai simt şi nu-l mai înţeleg ca pe vremuri, când era cu adevărat sărac. Sau poate eu eram mai tânăr şi mai naiv. Nu ştiu… Ceea ce văd însă acum la el îmi place tot mai puţin. Pentru că, în loc ca oamenii care ne conduc să semene cu noi, începem noi, toţi, să ne purtăm aidoma lor.
Nu ne mai pasă de nimic. Pe cine a interesat cu adevărat că viitorul ginere al preşedintelui Băsescu a fost numit ataşat economic la Ambasada României de la Paris? Pe nimeni. Presa a scris despre el că e un stâlp de cafenea, că a dat singur concurs şi că nu întrunea niciuna dintre condiţiile cerute. Şi, dacă până la urmă n-ar fi renunţat singur, azi atelierul nostru diplomatic din Franţa ar fi fost mai bogat cu o pilă. Cu ceva, însă, din ce s-a spus în toată această poveste, nu sunt de acord. Că totul s-a petrecut fiindcă e vorba de un post la Stat, şi acolo totul e posibil. Nu e chiar aşa. Totul e posibil doar fiindcă se întâmplă în România.
Ştiu exact despre ce vorbesc, pentru că întâmplarea, sau poate soarta, a făcut să lucrez într-o mulţime de locuri şi să cunosc mulţi oameni. Orgoliul şi nesăbuinţa tinereţii m-au împins uneori la fapte necugetate. Pe unele le-am regretat mai târziu, pe cele mai multe nu. Însă aproape întotdeauna când am plecat de undeva am făcut-o pentru că nu mai suportam prostia şefilor. Şi, cu toate că de 20 de ani lucrez doar în sectorul privat, nu ţin minte să fi avut vreunul competent. Mulţi, cei mai mulţi veneau cu dedicaţie. La început, am crezut, ca fiecare, că orice patron are nevoie de şefi capabili. Nu e deloc aşa. Absolut deloc. Am avut redactori-şefi care au fost numiţi la nici două săptămâni după ce puseseră piciorul în redacţie şi care habar n-aveau cum se porneşte un reportofon. Am avut colege care, din foaia de hârtie pe care trebuiau să scrie subiectele date la examen, şi-au făcut scrumieră. Şi care au reuşit.
Or, aşa stând lucrurile, singura mea formă de protest era să fac pe nebunul. Şi am făcut. Comentam tot timpul, nu făceam ce mi se spunea, şi câteodată, când mi se părea mie că şefii deja sar calul, îmi strângeam catrafusele, plecam acasă şi-i lăsam cu ochii-n soare. Uneori, de cele mai multe, trimiteau maşina după mine.
Acum am să spun şi restul. De ce-mi permiteam să mă port aşa. În urmă cu 19 ani, s-a scos la concurs un post la ziar. Sătul de intervenţiile şi presiunile care se făceau asupra lui, directorul a hotărât ca examenul să se dea pe bune. Cinstit, fără pile, fără cunoştinte, fără rude, ca să nu se supere nimeni. Am reuşit eu, din 42 de candidaţi. Aşa am ajuns ziarist. Şi să fac pe nebunul.
