Cândva, dar nu chiar atât de demult, un prieten mai în vârstă m-a întrebat dacă ştiu pentru ce ne-a dat Dumnezeu degetul mare de la mână. Mă gândeam că e vorba de vreun banc, de vreo porcărie, aşa că l-am lăsat să se bucure şi am ridicat din umeri, fiindcă chiar habar n-aveam. Şi-a îndoit palma ca pe o cazma, cu vârful în jos, şi-a depărtat degetul mare şi mi-a explicat că acolo e semnul unde trebuie să ne oprim când băgăm mâna în ce nu-i al nostru. L-am imitat, dar cred că mai degrabă din reflex decât ca să-mi stabilesc o cotă pe viitor, fiindcă, în rarele cazuri în care am mai furat şi eu, nu cred că am depăşit niciodată nivelul unghiilor. Iar ultima oară când s-a întâmplat a fost cu mulţi ani în urmă, cred că vreo 25, şi mi-a fost atât de ruşine când am fost prins încât m-am lecuit, cred, pentru tot restul vieţii să mă mai ating de ceva ce nu-i al meu. Am fost iertat atunci pentru ce am făcut, fiindcă eram cam cherchelit, şi asta m-a durut şi mai tare. În sinea mea, însă, am ştiut şi atunci, şi ştiu şi astăzi, că treaz n-aş fi şterpelit niciodată stiloul care m-a făcut să intru în pământ de ruşine.
Uneori mă gândesc că poate e mai bine că s-a întâmplat aşa. Nu cred că viaţa mea ar fi avut alt curs, dar întâmplarea aceea mi-a fost, cu siguranţă, cea mai dură învăţătură de minte de care am avut parte vreodată. Şi chiar dacă prietenul căruia i-am furat acum 25 de ani stiloul pe care-l primise cadou a murit demult, eu mă simt şi azi la fel de vinovat. Dacă faţă de el nu mai pot, mă simt faţă de mine însumi. Poate că n-ar mai trebui, la urma-urmei întâmplarea e veche şi cred că remuşcările mi-au răscumpărat greşeala cu vârf şi îndesat, dar ăsta sunt şi, în privinţa asta, nu cred că am să mă mai schimb vreodată.
Bani n-am furat în viaţa mea. Când eram mic, am furat un pistol cu apă, apoi, după ce-am mai crescut, o revistă cu maşini şi două abţibilduri cu Suzuky, o linguriţă de la o cofetărie, o halbă de bere pe care cu greu am reuşit s-o ascund sub haine, dar lovitura vieţii a fost când am furat o masă de ping-pong de la şcoală. Şi cam asta a fost tot, în afară, bineînţeles, de stiloul acela de care aş da orice să nu-mi mai amintesc.
Acum, după ce am scris toate astea, am ajuns la concluzia că n-am fost decât un biet găinar, şi ca mine cred că sunt cam toţi oamenii cinstiţi din ţara asta, vreo câteva milioane, sau câţi or mai fi. Şi-acum vine-ntrebarea: ce-o fi fost în capul mafioţilor – fiindcă alt cuvânt nu găsesc pentru ei, oricât m-aş strădui – din guvernele trecute, de-au furat în sfânta prostie, ani şi ani, uitând să se mai oprească? Bănuiesc că răspunsul e unul singur: nimic. Iar nimicul înseamnă, mai întotdeauna, din câte am observat eu, aroganţă, tupeu, o sete bolnavă de putere, un egoism abject, o foame nebună de bani, restul fiind doar o prostie nemărginită.
În mod normal, ar trebui să-mi fie milă de ei, nu pentru că sunt în puşcărie sau în drum spre ea, ci fiindcă, în bezna din mintea lor, şi-au închipuit că au trăit cea mai frumoasă dintre vieţile posibile. Ştiu că nu e aşa, ştiu că prostia nu te lasă să fii fericit, şi cu toate astea nu-mi pare rău de ei absolut deloc.
Sunt rău acum? Nu ştiu… Ar trebui să-i iert? Nici asta nu ştiu… Dar nu pot să nu mă gândesc că toţi aceşti amărâţi de milionari poate că n-ar fi fost azi aici dacă ar fi avut norocul meu. Acela ca, în urmă cu vreo 25 de ani, să şterpelească un stilou.
Adrian CRÂNGANU
