Adrian CRÂNGANU

În ultimul timp, am observat ceva interesant la mine. Anume, că subiecte pe care ani buni le-am ocolit, fie pentru că nu le consideram destul de importante ca să scriu despre ele, fie fiindcă nu le cunoşteam suficient de bine încât să fiu în măsură să mă pronunţ în privinţa lor, acum îmi atrag nu doar atenţia, ci pur şi simplu interesul, şi asta din cauză că, într-un fel sau altul, am ajuns să fiu implicat în ele. Mult timp nu am scris despre şcoală, în general, şi cu atât mai puţin despre examenele de Capacitate ori Bacalaureat. În clipa, însă, în care am simţit pe pielea mea ce a însemnat, la ora respectivă, sistemul educaţional românesc, am făcut-o, arătând cu degetul tot ce are mai urât şi mai murdar Şcoala Românească. Ştiam că vorbele mele n-au să schimbe absolut nimic, dar am scris ca să fiu împăcat cu mine însumi în primul rând.

Ştiu, la fel, că nici ceea ce voi scrie în continuare – azi sau peste câteva luni – nu va schimba nimic. Dar poate va limpezi nişte lucruri, şi asta e, cred eu, suficient. Întotdeauna, aşadar, când am vorbit despre o situaţie sau o stare de lucruri, mi-a plăcut să o fac în cunoştinţă de cauză. Nu am fost niciodată un ,,urechist” care să se ia după zvonuri ori basme, nici atunci când îmi scriam articolele cu pixul, nici când le băteam la maşină, şi nu sunt nici acum, când le redactez la calculator. Iar documentarea, ca să-i spun aşa, folosind un termen jurnalistic, am făcut-o, în multe cazuri, din întâmplările prin care a trecut fiul meu, momente în care i-am fost, mai mult sau mai puţin – spre ruşinea mea –, alături.

Iar ultimul lucru pe care l-am tot auzit şi citit, şi care chiar m-a deranjat, a fost legat de dezinteresul, de ,,nedorinţa” pe care foarte multă lume le-a văzut la absolvenţii de anul acesta când a venit vorba să se angajeze prin Bursa locurilor de muncă. S-au dus acolo – au spus unii –, au întrebat, au strâmbat din nas şi au plecat. Probabil că în unele părţi chiar aşa s-a întâmplat, şi poate că la prima vedere şi eu aş fi gândit la fel, dar lucrurile nu sunt chiar atât de simple cum par la suprafaţă. Şi vorbesc în cunoştinţă de cauză, zic eu, din moment ce şi fiul meu a trecut pe acolo. E student – sau va fi, din 1 octombrie –, dar s-a gândit că, în paralele cu şcoala, n-ar fi rău să şi lucreze. Iar el nu e omul care să facă nazuri. Ceea ce i s-a oferit, însă, l-a pus pe gânduri şi l-a făcut să ezite. Şi pe mine, ca părinte, să-i spun, dacă tot mi-a cerut părerea, să stea, deocamdată cel puţin, în banca lui. Pentru că lăudatele sute de locuri de muncă erau majoritatea în comerţ, în confecţii, iar cele mai multe în construcţii, la izolaţii de blocuri. Şi cine şi-ar dori să-şi vadă copilul, unul bine-crescut şi care a învăţat bine, mestecând în găleţi şi suit pe schele, dând găuri, lipind polistiren şi înjurând alături de oameni care nu ştiu să facă decât aşa ceva? Cred că nimeni.

Acesta e adevărul în privinţa Bursei locurilor de muncă, şi în niciun caz acela că tinerii nu vor să muncească. Ne place nouă, însă, să găsim mereu ţapi ispăşitori. Şi stau şi mă întreb: să fie acesta semnul schimbării? S-o fi terminat cu pensionarii şi să-i luăm de-acum pe tineri în cătarea puştii pentru toate cele? În ’89 a mai încercat-o cineva. În decembrie.