Nu e bine. Nu e bine deloc. Adică e bine că fermierii și transportatorii au blocat șoselele și au ieșit să-și strige năduful și durerea, pentru că sunt convins că sunt cât se poate de adevărate, și mai e în glasurile lor și ură, și mai e și neputință, și mai e și deznădejde, cuvinte pe care, în prima fază, n-am vrut să le scriu, dar nu m-am putut abține, deci, una peste alta, e bine că se-ntâmplă toate astea. Odată și-odată cineva trebuia să-i scuture pe politicieni și să-i coboare cu picioarele pe pământ, și uite că au reușit ei. Nu e bine însă, vorbesc din punctul meu de vedere, că politicienii ăia de care numai ce-am pomenit, tot mai aroganți și mai siguri pe ei de la o zi la alta, au trimis în calea oamenilor ălora bătuți de Dumnezeu și de guvern jandarmi câtă frunză și iarbă, cât pentru un milion de manifestații de-ale dascălilor, aceiași jandarmi care în 10 August 2018 au șters România de pe harta Europei și-au desenat-o iar undeva prin Africa sau America de Sud.
Și nu numai că nu e bine, dar e de-a dreptul rău că pe-acolo au mișunat și trupele speciale. Politicienii din guvern și din parlament pot să stea liniștiți, am înțeles mesajul. Și nu e bine. Nu e bine deloc. De cinci ani și ceva, de la 10 August ăla încoace, au avut atâta liniște încât au adormit. Au mai deschis câte-un ochi din când în când, iar ultima oară când au făcut-o și s-au întors pe partea cealaltă căscând de le trosneau fălcile a fost la protestele de catifea ale profesorilor, dar alea nu se pun.
Și aici aș mai vrea să spun ceva. Atunci când am văzut, în anii trecuți, că doar bugetarii, deci tot ăia care au de toate, au ieșit în stradă, am vrut să scriu, rușinat, și nu o dată, ci aproape în fiecare editorial, fiindcă pur și simplu mă mânca palma s-o fac, ba de câteva ori chiar am tăiat cu stiloul de pe foaie rândurile când supărarea era mai-mai să mă învingă, am vrut, deci, să-mi cer eu scuze în numele mediului privat pentru frică și lașitatea de a se mulțumi cu puțin mai mult decât nimic – cu firimituri și spălătură de vase aruncată în chiuveta urât mirositoare din bucătăria unde se gătesc bucatele pentru lucrătorii de la stat, care mănâncă în salon. Cam lungă și întortocheată exprimarea, recunosc, dar n-am avut niciun chef să caut alta mai simplă, din moment ce exact asta am simţit.
Iar acum protestele astea ale agricultorilor și transportatorilor le-au dat deșteptarea. Pentru că nu pot să nu observ diferența dintre ele și cele ale dascălilor. E aceeași dintre două dansuri – vals și bătuta cu strigături. O hârjoneală cu forțele de ordine, de la 8 la 14, vara, iar sâmbăta și duminica zile libere, c-așa-i la stat, și cealaltă o încrâncenare, cu pumnii strânși și glasuri răgușite de cât și-au cerut drepturile, în ger și viscol, mai ales sâmbăta și duminica. Așa cum se lucrează în mediul privat.
Am auzit și cum le spun unii oamenilor ăstora rupți de muncă și cocoșați de taxele guvernului, și mi-am adus aminte de vorbele lui Silviu Brucan, care, la nici trei zile de la întâmplările din decembrie ’89, ne făcea stupid people. Atunci am luat pur și simplu foc. Socoteam că un popor care a făcut ce-am făcut noi nu poate fi prost. Mai apoi i-am pus cuvintele pe seama răutății pe care o emana prin toți porii, și asta, îmi ziceam, pornea din frustrarea că, nu știu câți și-l mai amintesc pe Silviu Brucan, era urât cu spume.
Azi nu știu ce să mai zic despre ce-a spus atunci, dar promit că o să mă gândesc și-o să scriu despre asta când ajung la o concluzie. Ce-mi trece acum prin minte e că poporul e doar imaginea în oglindă a conducătorilor pe care i-a votat. Din păcate, eu la școală am făcut franceză, așa că nu știu cum se scrie clasă politică în engleză. Primul cuvânt îl știu. De la Silviu Brucan.
Adrian CRÂNGANU