9 mai 1877. În numele Poporului Român, Parlamentul ţării a hotărât ruperea legăturilor cu Imperiul Otoman şi a proclamat Independenţa României. În faţa Reprezentanţei naţionale, Mihail Kogălniceanu de­clara: „Suntem independenţi, suntem na­ţiune de sine stătătoare…, suntem o naţiune liberă şi independentă!”.
Actul de la 9 mai 1877 reprezintă un moment semnificativ al procesului istoric de făurire a Statului Român unitar şi independent. El a fost rezultatul firesc al luptei permanente a poporului nostru pentru dreptul la o existenţă de sine stătătoare. Faptele de vitejie ale oştilor voievozilor Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul reprezintă simboluri ale acestei îndârjite rezistenţe româneşti contra cotropitorilor, pentru apărarea gliei strămoşeşti. Poporul român a reuşit şi după instaurarea dominaţiei otomane, prin lupte grele, să-şi păstreze organizarea politică şi administrativă pro­prie. Poarta Otomană n-a putut transforma Ţările Române în paşalâcuri, fiind nevoită să le lase o largă autonomie, pentru apărarea şi consolidarea căreia ele au acţionat în permanenţă, ca o primă fază pe calea către cucerirea deplinei neatârnări.
Situat în zona de interferenţă a interese­lor expansioniste a trei mari Imperii –Otoman, Ţarist şi Habsburgic –, poporul român a combătut continuu pentru a-şi păstra fiinţa naţională, atât cu mijloacele di­plomaţiei, cât şi cu arma în mână. „Aşadar, independenţa – spunea în 1880 poetul de geniu Mihai Eminescu – nu este un copil găsit, fără căpătâi şi fără antecedente, ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături; (…) neatârnarea noastră a fost pu­rurea reală, ca drept pururea în vigoare, ca fapt ştirbit din când în când nu prin alt drept, ci prin excese şi abuzuri de putere ale turcilor şi, dacă ea a fost întunecată curs de o sută de ani de postomania fanariotă, tradiţiile ei şi încercările de a o restitui n-au încetat nicicând, iar mai cu seamă se­colul nostru a fost bogat în succese pe te­renul acesta”.
Într-adevăr, lanţul evenimentelor seco­lului al XlX-lea dovedeşte că ideea unirii celor trei Ţări Române într-un stat indepen­dent pătrunsese foarte adânc în conştiinţa naţională. Pentru această idee au luptat pandurii lui Tudor la 1821 şi oamenii pro­gresişti ai epocii, care, la 1838, se angajau să acţioneze „pentru a le reda tuturor mem­brilor răzleţiţi ai naţiunii noastre o patrie liberă şi independentă”, şi care în 1848 au condus masele populare în viitoarea revo­luţie, iar în 1859 – la opera de făurire a Unirii Principatelor.
În virtutea principiului autonomiei, ga­rantat de tratatele internaţionale şi de firmanele Porţii, tânărul Stat Naţional Român a trecut la înfăptuirea reformelor burgheze, la crearea şi organizarea unor noi instituţii necesare modernizării Statului, între care Armata a ocupat un loc primordial, şi s-a i ridicat cu energie împotriva oricărei încercări de imixtiune a guvernului otoman. Acţiunile acestea constituiau paşi însemnaţi spre independenţa reală. Deşi la Paris se considera că „Independenţa României este acum o chestiune înscrisă în Dreptul public european şi Europa trebuie să se pronunţe în această privinţă”, totuşi această „Europă” nu s-a arătat binevoitoare faţă de negocierile întreprinse pe plan extern de diplomaţia românească în această direcţie.
Profitând de izbucnirea răscoalelor antiotomane din Balcani şi de redeschiderea chestiunii orientale, România a trecut, în vara anului 1876, la câteva acţiuni pe câmpul diplomaţiei, în vederea obţinerii independenţei pe cale paşnică, cu concursul Marilor Puteri. Revendicările României n-au fost însă acceptate. În aceeaşi perioadă, Poarta a dat o nouă Constituţie, care considera ţara noastră doar o simplă provincie privilegiată. Faţă de această atitudine, Guvernul român a protestat cu energie: „România se află în faţa călcării drepturilor sale, pen­tru care, secole, românii şi-au vărsat sângele. Nici sabia lungă a lui Baiazid şi Mahomed nu a putut să pătrundă până în munţii Româ­niei, unde cutează astăzi să străbată Midhat-paşa cu Constituţia lui”.
Românii au înţeles că momentul luptei decisive sosise, că independenţa politică nu putea fi obţinută decât pe calea armelor: „Noi trebuie să dovedim că suntem naţiune vie – arăta la 9 mai 1877 Mihail Kogălniceanu în discursul său –, trebuie să dove­dim că avem conştiinţa misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem şi noi sacrificii pentru ca să păstrăm această ţară şi drepturile ei pentru copiii noştri şi această misiune în momentele de faţă este încredinţată fraţilor şi fiilor noştri care mor la hotare”.
Proclamarea Independenţei a fost rezul­tatul voinţei naţiunii, dar pentru ca ea să fie recunoscută de puterile garante, Impe­riul Otoman a trebuit să fie înfrânt. Ocazia se ivise: Războiul ruso-turc în care, pe baze echitabile, România s-a aliat cu Imperiul de la răsărit.
Armata Română, care a consfinţit pe câmpul de luptă Independenţa noastră de stat, era, în acel moment, un organism tânăr, al cărui nucleu apăruse în 1830, şi pentru organiza­rea, înzestrarea şi pregătirea căruia patrioţii români au acţionat neîntrerupt. Dreptul dobândit de Principatele Române prin Tra­tatul de pace de la Paris, de a-şi făuri o Ar­mată Naţională, menită să-i asigure nu nu­mai liniştea internă, ci şi paza frontierelor, a fost folosit de români în concordanţă cu interesele naţionale, care implicau necesi­tatea creării unui organism militar puternic. Căci „pe lângă puterea morală ce-i dau tra­tatele – spunea M. Kogălniceanu în 1864 –, ţara trebuia să aibă şi puterea materială de a sprijini acele drepturi consfinţite prin tratate: hotarele şi autonomia din întru”.
Scopul final era însă ruperea definitivă a ultimelor rămăşiţe de dependenţă faţă de Poartă, care stânjeneau atât progresul economic, social-politic şi cultural al po­porului român, cât şi afirmarea lui pe plan internaţional.
Făuritorii Armatei Române moderne au îcercat şi au reuşit prin diverse strata­geme politico-diplomatice să depăşească în fapt prevederile pe tărâm militar ale Con­venţiei de la Paris. Reorganizarea sistemului militar românesc s-a fundamentat pe con­cepţia ce avea la bază ideea creării unei structuri militare a ţării, care să cuprindă, alături de Armata permanentă, toţi cetăţenii valizi, instruiţi din timp sub diverse forme de organizare militară, ceea ce asigura ca­drul optim ridicării la luptă în caz de necesitate a întregii naţiuni. Legea din 1864 şi cea din 1868 oglindesc această concepţie, ea reprezentând o permanenţă în gândirea militară românească, concepţie verificată cu prisosinţă în marile reuşite militare din secolele XIV şi XV. Armata reorganizată după aceste legi a fost întărită treptat, guvernele ţării i-au alocat sume importante din bugetul statului, s-au preocupat de crearea unor noi unităţi, de formarea unor cadre ofiţereşti bine pregătite şi de dotarea cu echipament şi armament de un înalt nivel tehnic. Deşi eforturile au fost mai mari în direcţia Armatei permanente, şi trupele teritoriale (dorobanţii şi călăraşii) şi-au dovedit pe câmpul de luptă eficacitatea şi importanţa.
În războiul său pentru neatârnare, poporul român mobilizase un efectiv total de 100.000 de oameni; 58.700 de oameni, 12.300 de cai şi 190 de tunuri formau efectivul Armatei de operaţii. Paza teritoriului fusese încredinţată miliţiilor şi gărzilor orăşeneşti. La 13 iunie 1877, căpitanul Moise Groza con­semna: „Victorie sau moarte – este deviza fiecărui soldat român; să dăm tot ce avem pentru bravii noştri soldaţi – este deviza fiecărui cetăţean român”.
În bătăliile de la Plevna, Rahova, Smârdan, Vidin, Belogracic etc., Armata noastră, în cooperare cu Armata rusă şi voluntarii bul­gari, s-a evidenţiat prin bravură şi hotărâre.
O pagină de eroism legendar înscrisă în istoria militară românească a fost lupta dată sub întăriturile Plevnei, unde – cum spunea poetul Vasile Alecsandri – „curcanii (do­robanţii) noştri s-au purtat ca nişte şoimi”. S-au distins ostaşii batalioanelor maiorului Şonţu şi căpitanului Valter Mărăcineanu, care au luptat fără ezitare sub focul ucigător al inamicului, stârnind admiraţia Europei. „Cu o îndârjire de necrezut – scria ziarul belgian «Le Siecle» –, s-au aruncat în această vale a morţii, respinşi, zdrobiţi, decimaţi de focul omorâtor al unui inamic acoperit, neezitând niciun moment, avansând mereu, lăsând în urma lor un lung şir de morţi şi muribunzi. Au fost acte de eroism ce nu se pot povesti”.
Plin de semnificaţii apare şi discursul maiorului Al. Candiano-Popescu, ţinut în faţa ostaşilor din unitatea pe care o comanda, înaintea atacului asupra redutei Griviţa I: „…Să ne batem dar vitejeşte, ca lumea să vadă că suntem vrednici de strămoşii noştri, că suntem oşteni ai unei naţii ce luptă pentru apărarea patriei şi neatârnarea sa”. Răs­punsul dat de aceşti ostaşi nu mai necesită comentarii. Reduta Griviţa I a fost cucerită de români şi aceasta a fost singura victorie a zilei de 30 august 1877, în care s-a desfă­şurat cel de al treilea atac al Plevnei.
Tânăra Armată Română, deşi a resimţit lipsa unor mijloace materiale, a experienţei, s-a dovedit conştientă şi dornică de a-şi face datoria; a întâmpinat şi înfrânt toate greutăţile pentru a smulge duşmanului se­cular, puternic încă şi bine înarmat, recunoaşterea dreptului ţării la neatârnare. În faţa faptului împlinit astfel de români, Marile Puteri au fost nevoite să recunoască, în anii următori, suveranitatea de stat a României, intrată de atunci, cu drepturi egale, în comunitatea internaţională a sta­telor suverane.
Col. (r) Andrei GHIDARCEA