Singura instituţie din Caraş-Severin care îşi are sediul la Caransebeş este Serviciul Judeţean al Arhivelor Naţionale, structură condusă de Ovidiu Laurenţiu Roşu.
Într-o discuţie purtată recent, acesta ne-a spus că evoluţia, în timp, a Arhivelor este extrem de interesantă, deoarece, de-a lungul vremii, au existat numeroase documente scrise pe diferite suporturi, enumerând aici lemnul, pieile de animale, papirusul, metalul, lutul sau, acum, hârtia ori documentele în format electronic.
„Noi suntem o instituţie care, pe de o parte, este îndreptată spre trecut, pentru că ne ocupăm de prezervarea informaţiilor cuprinse în documente, iar pe de altă parte încercăm să fim orientaţi şi spre viitor, pentru a putea să organizăm ceea ce se va păstra şi ceea ce nu se va păstra pentru cei care vor veni după noi. Suntem, cumva, şi pentru cei de ieri, în mod cert şi pentru cei de azi, dar şi pentru cei de mâine”, a spus Ovidiu Roşu.
Arhivele Judeţene sunt subordonate Arhivelor Naţionale ale României din Bucureşti, instituţie care funcţionează în cadrul Ministerului Afacerilor Interne. De-a lungul timpului, însă, această instituţie importantă a avut şi alte tipuri de subordonări. Astfel, în Ţara Românească, Arhivele Statului s-au înfiinţat în data de 1 mai 1831, iar în Moldova în 1 ianuarie 1832. Perioada de început – a mai spus Ovidiu Roşu – a fost una mai grea, neexistând filiale ori sucursale ale instituţiei în diferitele subdiviziuni administrative, iar până în 1862 au existat mai mult discuţii teoretice vizavi de ceea ce ar trebui făcut sau păstrat, deoarece şi atunci, ca şi astăzi, este o adevărată încercare să reuşeşti să păstrezi ceea ce este important.
„Aici aş putea să dau drept exemplu arhivele şcolare, şi mă gândesc la cataloage, de care cu toţii ne aducem aminte, unii cu bucurie, alţii cu groază. În Caraş-Severin noi le considerăm importante şi le păstrăm în categoria documentelor cu valoare istorică şi ştiinţifică, cu alte cuvinte nu le distrugem după 10, după 20 sau 30 de ani. Alţi colegi, din alte judeţe, consideră că aceste cataloage nu sunt documente importante şi propun să fie distruse după 10 sau 20 de ani. Şi aş mai da un alt exemplu. Eu sunt născut în secolul trecut, şi generaţiile mai vechi îşi aduc aminte de perioada comunistă, când nu ştiu cine ar fi considerat importante documentele de la Reforma agrară din 1921, în baza căreia mulţi dintre românii care nu au avut pământ, şi aici nu discutăm despre cei din Vechiul Regat, ci despre cei din România Mare, care a existat între 1918 şi 1940, au fost împroprietăriţi. Acum, adică din 1990 încoace, acestea, ca şi cele de la Reforma din 1945, sunt nişte documente de prima mână, având în vedere ce s-a întâmplat cu proprietăţile în perioada comunistă. Sau cine ar fi pus bază pe cererile de intrare în Cooperativele Agricole de Producţie din judeţ? În acele hârtii erau trecute «adeziunea, cererea, dorinţa» proprietarului de pământ de a renunţa la proprietate, în favoarea Statului, şi de a intra în CAP, sau în Gospodăria Agricolă Colectivă în prima fază, cu suprafaţa de teren, cu atelaje, cu animale, cu cazane de ţuică, cu pluguri… Cine le-ar fi predat de bunăvoie? La momentul respectiv au fost forţaţi, prin diferite mijloace şi tertipuri, iar în acea perioadă nu cred că s-a mai gândit cineva că pământul respectiv se va mai întoarce vreodată la proprietar. Azi, urmaşii lor le caută, considerându-le documente de primă importanţă, cu valoare practică, una care serveşte la dreptul de reconstituire a proprietăţii. Dar paleta este cu mult mai largă decât aceste exemple”.
Pentru perioada modernă şi contemporană, Arhivele Naţionale păstrează documente de la principalele instituţii, societăţi sau de la persoanele reprezentative din judeţul Caraş-Severin. Cei interesaţi de aceste lucruri trebuie să se prezinte cu buletinul la sala de studiu a instituţiei în timpul programului de lucru, i se eliberează un permis şi, în baza acestuia, au acces la documentele solicitate.
Arhivele Naţionale – a mai precizat şeful acestui serviciu – au două domenii principale de activitate în ceea ce priveşte relaţionarea cu cetăţenii. Unul se desfăşoară prin intermediul biroului de relaţii cu publicul, iar celălalt, în cadrul sălii de studiu, în cazul celor care vor să scrie cărţi, monografii, fac lucrări de licenţă, de doctorat, sau pur şi simplu doresc să se informeze asupra unor probleme.
„În ceea ce priveşte biroul de relaţii cu publicul, cu persoanele fizice şi juridice nu doar din judeţul nostru, ci din întreaga ţară şi de multe ori chiar din Australia, Canada sau Europa Occidentală, oameni care au pornit de aici şi vor să-şi facă, de exemplu, arborele genealogic, să-şi cunoască originea sau să-şi caute înaintaşii, avem o activitate intensă, pentru că este nevoie ca oamenii să-şi clarifice situaţiile, de la probleme legate de proprietate, la probleme legate de absolvirea unei şcoli. Noi păstrăm în Arhivele Naţionale documente de la peste 150 de primării, pentru că, în perioada interbelică, aproape fiecare sat avea primărie, un exemplu fiind comuna Constantin Daicoviciu, care are arondate şase localităţi în prezent, dar până în 1950 Peştere sau Mâtnicu Mare aveau primărie. În 1950 s-a făcut o organizare administrativă, când au fost desfiinţate vechile judeţe şi au fost înfiinţate regiuni şi raioane, rămânând primării la Căvăran, actualul Constantin Daicoviciu, şi la Zăgujeni. În 1968, la următoarea reformă administrativ-teritorială, a dispărut cea de la Zăgujeni şi a rămas doar Căvăran, cu toate localităţile arondate. Aşa s-a întâmplat în tot judeţul. Dar noi păstrăm documente şi de la primăriile care au funcţionat până în 1950 sau 1968”, a mai spus Ovidiu Roşu.
Cele mai vechi documente aflate în posesia Serviciului Judeţean Caraş-Severin al Arhivelor Naţionale sunt din secolul al XVI-lea, de după anul 1500, însă sunt puţine la număr. Documente bine organizate, sau serii de documente există începând cu anul 1700, fiind vorba de registrele parohiale, în care se ţinea evidenţa celor botezaţi, căsătoriţi sau decedaţi.
„Cele mai vechi registre le avem de la Biserica romano-catolică din Caransebeş, începând din anul 1725. Pentru comunităţile ortodoxe, în anii 1774-1880 încep să apară primele însemnări, însă avem şi registre parohiale ale comunităţilor evreieşti, de la luterani, de la protestanţi, desigur de la greco-catolici, până la desfiinţarea acestei biserici de către comunişti, acesta este domeniul din care avem cele mai vechi documente. Păstrăm, apoi, documente de la Regimentul de Graniţă Nr. 13 Româno-Bănăţean din Caransebeş, este unul dintre cele mai vechi fonduri de la care păstrăm serii de documente organizate, de la companiile grănicereşti, de la conducerea Regimentului de Graniţă. După desfiinţarea acestuia, foarte bine păstrate sunt documentele Comunităţii de Avere din Caransebeş, care cuprindea 94 de localităţi. Avem, de asemenea, zona montanistică a judeţului Caraş-Severin, unde habsburgii au exploatat bogăţii ale subsolului, de aici păstrând mai ales schiţe, unele extrem de interesante, de exemplu a unei grădini de sparanghel sau schiţa birtului din Bocşa, a măcelăriei sau a casei medicului din Moldova Nouă. Sunt schiţe care îţi permit să reconstitui o lume, e vorba de fapte concrete, de istorie, nu de literatură”, a mai spus Ovidiu Roşu.
Având în vedere că, în ultimii ani, electronizarea a constituit o revoluţie în toate domeniile de activitate, Arhivele Naţionale încearcă să găsească o modalitate de „regăsire” a informaţiilor din documente, care, aici, sunt organizate pe instituţii, respectiv pe fonduri şi colecţii. Într-un fond arhivistic se regăsesc documentele create fie de către o instituţie, fie de către o persoană sau o familie, iar într-o colecţie sunt documente care au fost puse după un anumit criteriu.
În ceea ce-i priveşte pe colecţionarii care donează documente Arhivelor Naţionale – pentru că sunt şi cazuri în care instituţia este dispusă să şi cumpere aceste documente, atunci când ele sunt de o importanţă deosebită –, Ovidiu Roşu l-a amintit pe regretatul istoric Liviu Groza, care a donat câteva zeci de scrisori ale familiei Generalului Ioan Dragalina sau caiete care au aparţinut învăţătorului Pavel Jumanca.
„Ne-au mai făcut donaţii pictorul şi medicul veterinar Mihai Vintilă din Reşiţa, care nici el nu mai este printre noi, precum, prin anii ’80, şi fratele său, scriitorul Petru Vintilă din Bucureşti, de asemenea profesorul Nicolae Magiar din Reşiţa, câteva sute de scrisori primite de la ascultătorii emisiunii pe care el o realiza la radio, şi n-aş vrea să las la o parte familia Jompan, Dumitru şi Lia, care ne-au făcut mai multe donaţii de documente, fotografii, manuscrise, sau familia Boşcaiu din Oţelu Roşu, o colecţie de documente extrem de generoasă. Sigur, în judeţ există şi colecţionari foarte importanţi şi în momentul de faţă, şi aş vrea să mă opresc asupra lui Ivan Birta din Clocotici, cel care a adus telefonia mobilă în România, unul dintre cei mai importanţi colecţionari din Caraş-Severin, sau cel mai important pe care eu îl cunosc, el colecţionând documente extrem de vechi, de acum 500, 1000 sau 2000 de ani, scrise pe piei de animale, pe metal, pe lemn sau pe pergament”.
În momentul de faţă, în instituţie îşi desfăşoară activitatea un număr de 11 angajaţi, dintre care cinci au studii superioare, spaţiul fiind păzit, însă – a spus cu regret Ovidiu Roşu – Arhivele nu au o clădire construită special pentru păstrarea şi conservarea documentelor, ci au mai multe imobile preluate de la fosta Unitate militară de transmisiuni din Caransebeş, în care încearcă să-şi desfăşoare activitatea în condiţiile în care aceste clădiri nu au fost renovate.
Instituţia are un specialist în restaurări, însă la Caransebeş nu există un laborator de profil, astfel că, în asemenea cazuri, documentele care necesită asemenea operaţiuni sunt trimise la Bucureşti.
„În ceea ce priveşte volumul de documente, la Arhivele Naţionale din Caransebeş, estimez că putem vorbi de milioane de dosare. Vizavi de număr de fonduri şi colecţii arhivistice ele sunt de peste 1.000. Din punct de vedere al cantităţii, sunt undeva sub 5 kilometri de arhivă, iar asta înseamnă sub 5.000 de metri de poliţă-raft, pe care documentele sunt puse în cutii de un metru, ceea ce, faţă de alte arhive naţionale din ţară, ne situează între cele medii şi mici, arhivele mari însemnând 8-9 kilometri, iar cele foarte mari spre 25 de kilometri de arhivă, cum este cazul la Bucureşti, Iaşi sau Cluj, unde au fost arhive începând cu secolul al XIX-lea. La noi, în Banat, 1951 este anul în care, la Caransebeş, s-au înfiinţat Arhivele Statului Regionale Severin, fiindcă între 1950 şi 1952 Caransebeşul a fost sediul regiunii Severin, care avea arondate mai multe raioane. În 1952, această regiune a fost desfiinţată, iar raioanele au fost arondate regiunii Timişoara, iar la Caransebeş şi la Oraviţa au rămas două filiale ale Arhivelor Statului. Ele au funcţionat în această formă până în 1968, când a avut loc reforma administrativă, iar după aceea a rămas doar arhiva care a funcţionat la Caransebeş. Motivul pentru care a rămas la Caransebeş a fost acela că Reşiţa era extrem de poluată, ceea ce ar fi dus la distrugerea documentelor”, a mai spus Ovidiu Roşu.
Bogdan NAUM