Adrian CRÂNGANU
În 23 de ani, la ultimii 23 mă refer, o dată, doar o singură dată am auzit pe cineva să vorbească despre ceea ce pe mine m-a deranjat mereu, în tot acest timp. De câteva ori am şi scris despre asta, însă niciodată nu mi-am făcut speranţe că se va găsi cineva să îndrepte lucrurile. Eu şi cei aidoma mie am fost şi suntem mult prea mici pentru mărimile care s-au perindat pe la Putere şi cred că dacă, din când în când, n-am apărea în statistici, la capitolul firme private care au pus lacătul pe uşă, nici n-ar şti că existăm.
Nu m-am apucat să scriu articolul de azi până nu am fost sigur că am lăsat deoparte orice urmă de invidie sau de ranchiună, şi că am să fiu în stare să-mi păstrez tonul echilibrat până la ultima literă. Sper să şi reuşesc.
Şi am să încep cu vorbele pe care le-am auzit din gura unui ziarist bătrân, cu suficientă experienţă şi greutate încât să fie măcar ascultat, dacă nu luat în seamă. A spus exact ce am spus şi eu, şi nu o dată, anume că toată lumea e înclinată să împartă România în două categorii mari şi late, în pensionari şi în angajaţi la Stat, şi că în afară de ei nu mai există nimic altceva.
Ghinionul meu – şi ştiu exact ce înseamnă cuvântul – a fost şi este că, de 23 de ani, lucrez la patron. Şi dacă cuiva cuvântul i se pare nepotrivit, n-am să mă apuc acum să înşir motivele pentru care consider eu că am ghinion, ci am să amintesc, în treacăt, că, în toţi anii ăştia, am lucrat la firme care au dat faliment, că uneori salariile întârziau şi câte o săptămână şi nici atunci nu le primeam întregi, ori că patronul ultimului ziar la care am muncit îmi datorează şi acum leafa pe patru luni. Sunt bani pe care ştiu sigur că n-am să-i mai văd niciodată.
Dar chiar şi aşa, cu tot ghinionul de care vorbeam, eu zic că am avut şi un strop de noroc: am învăţat să mă descurc în orice împrejurare şi ştiu să fac de toate. În cazul meu, am fost şi pot să fiu la orice oră corector, reporter, redactor, editorialist, secretar de redacţie sau redactor-şef. Patronul nu m-ar fi ţinut niciodată pentru un singur post.
Până a nu mă apuca de scris, recunosc, am fost supărat. Supărat fiindcă, de atâţia şi atâţia ani, mie, nouă, celor bătuţi de soartă şi mereu uitaţi de guvernanţi, ni s-a mărit salariul din an în Paşti, şi numai atunci când uitam de casă şi lucram, fără recuperări sau ore suplimentare plătite, până cădeam în brânci, sau când patronul dădea afară un sfert dintre noi, iar celor rămaşi ne arunca câţiva lei. Supărat fiindcă, de două ori pe an, negreşit, pensiile se măresc. Puţin sau mult, nici nu mai contează. Contează că, acum doi ani, ca să putem rezista vremurilor care se anunţau şi care între timp au venit, am micşorat salariile în redacţie, iar primul căruia i-am luat aproape un sfert din leafă am fost eu. Supărat pentru că vecinii sau foştii mei colegi care lucrează la Stat, mulţi dintre ei pe bani grei de tot, se plimbă ori îşi fac cumpărăturile în timpul serviciului, cu cel mai firesc aer din lume. Supărat fiindcă, dacă, în Teleorman, un bugetar e ameninţat cu şomajul, toate sindicatele, până la unul, se fac foc şi pară şi sar în capul guvernului. Supărat pentru că, dacă cinci combinate siderurgice se vând pe 50 de euro şi câteva mii de oameni rămân pe drumuri, niciun sindicat nu suflă o vorbă.
Pentru toate astea am fost supărat până nu m-am apucat de scris. Acum, că am terminat, pot să fiu iarăşi supărat. De data asta, fiindcă degeaba mă supăr.
