Spuneam, în ediţia trecută, că vom deschide o rubrică despre ce a însemnat Teatrul Popular la Caransebeş – o adevărată şcoală – avându-l printre alţii, şi conducător, regizor, dar şi actor, pe regretatul director al Casei de Cultură, Mihai Albulescu, între anii 1961-1975. Mihai Albulescu este fiu al Caransebeşului, născut în 7 iulie 1921. Mai bine de 50 de ani, i-a petrecut în acest oraş, alături sau împreună cu tot ce a însemnat muzică, teatru şi artă coregrafică. Având şansa de a conduce unele instituţii cu profil cultural-artistic, dar şi în calitate de organizator, realizator sau interpret al unui mare număr de spectacole, a avut posibilitatea de a cunoaşte, în amănunţime, bogata activitate teatrală desfăşurată pe scenele acestui oraş. După cum mărturisea Mihai Albulescu în 1995, când s-au aniversat 125 de ani de teatru amator la Caransebeş, oraşul era recunoscut pentru bogata lui activitate culturală şi artistică; nu a fost doar un centru tradiţional al artei corale şi folclorului bănăţean, ci şi oraşul în care mişcarea teatrală de amatori s-a afirmat cu putere, reuşind, pe plan organizatoric şi calitativ, să obţină succese deosebite şi unanime aprecieri.

Existenţa unor şcoli, încă din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, înfiinţarea învăţământului pedagogic – viitoarea Şcoală Normală – în anul 1774, sub domnia Mariei Tereza, au avut o influenţă benefică, nu doar asupra procesului educaţional, ci şi în ceea ce priveşte dezvoltarea diverselor forme artistice. S-au născut primele formaţii vocal-corale, instrumentale şi de dansuri populare. Concomitent, a crescut interesul pentru literatură şi poezie, pentru ,,declamaţiune”, în general faţă de arta cuvântului rostit. Din păcate, consemnările scrise privitoare la asemenea manifestări sunt rare şi au fost destul de greu de găsit. Abia în anul 1870, publicaţia literară ,,Familia” aminteşte despre ,,Societatea de lectură a junimii române”, care includea în programele sale declamări, lecturi şi scurte fragmente de teatru. Aprecieri favorabile pe marginea unor spectacole, din presa vremii, atestă temeinicia cu care acestea erau pregătite de către ,,diletanţii” din localitate şi ,,aplauzurilor” cu care erau răsplătite.

În acei ani de pionerat ai teatrului, în fruntea preferinţelor publicului local se afla comedia. Astfel se explică predilecţia pentru vodevil şi cântecele comice ale lui Vasile Alecsandri. Din surse scrise şi mărturii transmise peste generaţii, rezultă că primul spectacol de teatru relizat după toate regulile artei, şi soldat cu un fulminant succes de public, a fost vodevilul ,,Rămăşagul”, de Vasile Alecsandri. La scurtă vreme va urma ,,Piatra din casă”, ,,Scara mâţei”, de acelaşi autor, şi ,,Soare cu ploaie”, de Iosif Vulcan.

Primul Război Mondial va întrerupe, mai bine de cinci ani, orice manifestare artistică. Abia în 1919, după Unire, teatrul local va cunoaşte o nouă perioadă de avânt.

O mare izbândă s-a dovedit a fi ,,Poemul Unirii”, de Zaharia Bârsan, prezentat cu mult patos şi putere de convingere de colectivul de ansamblu, în faţa unui numeros şi entuziast public.

În perioada interbelică, viaţa teatrală din Caransebeş se va menţine la o înaltă cotă valorică şi de interes, o contribuţie importantă având-o studenţii localnici organizaţi în ,,Cercul academic bănăţean”.

Cea de-a a doua conflagraţie mondială va produce o nouă stagnare a activităţilor culturale, care se va extinde până în 1945, an în care talentul şi entuziasmul unor tineri va exploda într-un grandios spectacol de revistă, intitulat ,,Ofensiva veseliei”. În deceniile următoare, teatrul amator, asemenea altor genuri de artă, va înregistra perioade mai bune, dar şi unele mai puţin faste. Oscilând mereu între succese sau neîmpliniri, între bucurie şi tristeţe, teatrul oraşului de pe Sebeş a trecut de peste 125 de ani! Făcând bilanţul a 140 de ani de artă dramatică, privind în urmă prin timp şi peste generaţii, gândul nostru trebuie să se îndrepte către acei minunaţi oameni care, prin talent şi pasiune, şi-au înscris numele pe marele afiş al teatrului din Caransebeş. Numele şi realizările unora dintre înaintaşi au păşit – din fericire – peste ani, altele, regretabil, s-au pierdut în anonimat şi uitare. Se doreşte a fi, această incursiune în trecut, o binemeritată evocare a atâtor slujitori ai scenei, făuritorii nenumăratelor spectacole, a celor care au dat şi continuă să dea viaţă şi strălucire acestei îndrăgite forme de artă. Dar, cum la Caransebeş, teatrului de proză, ca şi celui muzical, i s-a acordat, întotdeauna, o egală importanţă, se cuvine a ne opri asupra fiecăreia dintre aceste două genuri dramatice. (Va urma)

N.A. Eu, personal, mă gândesc că, în 1964, pe scena Casei de Cultură din Caransebeş, am debutat în muzica populară, sub îndrumarea şi conducerea acestei instituţii conduse de Mihai Albulescu, fapt pentru care, în aceste momente, pentru tot ce a făcut pentru arta şi cultura din Caransebeş, va fi mereu în sufletele noastre prin bunătatea, blândeţea, demnitatea şi iubirea lui, pe toate dăruindu-le celor dragi cu multă înţelepciune. Mihai Albulescu a trecut la cele veşnice în 16 martie 2001. Dumnezeu să-l odihnească în pace!