La ceas de dalbă glăsuire a pădurii de argint, iarna este un generos bijutier care schimbă, mai ales pentru copii, lumea întreagă în feeria unui basm aievea. Numai copiii ştiu să se bucure într-adevăr de zăpadă, de frig şi ger.
Pământul este poleit cu cristalele perfecte ale ninsorii ce îmbracă brazii, ca pe nişte prinţi, cu fulgi cernuţi din înaltul văzduhului, prinzând apele în brăţările diamantine ale gheţurilor.
E vremea poveştilor şi a sărbătorilor copilăriei. Anul nou nu este decât un copil care se joacă, răspândind în juru-i veselie şi zăpadă.
Totul începe acum cu „A fost odată ca niciodată”. Aduceri aminte despre „Ţara piticilor şi Albei ca Zăpada”. Cu adevărat nu ninge decât în copilărie, amăgiri ale sufletului nostru rămas undeva pe colinele candorii.
Dar unde mai sunt, oare, zăpezile de atunci? Unde eşti copilărie, unde fugi? Acum avem doar sentimentul intens al apropierii de natură, al trăirii după ritmurile ei cosmice, al pătrunderii în splendorile lumii cristaline a munţilor şi zăpezilor. Aici se adună în fiecare an zăpezile copilăriei.
Zăpada fascinează puritatea, împărăţia hibernală a marilor spaţii alpine, măreţia frigului şi a liniştii, bucurie a zăpezilor nesfârşite, învăluite în aerul curat, abia înmiresmat de adierea vântului pierdut prin tuburile de orgă ale pădurilor.
Zi de iarnă cu cer împletit din zambile albastre transparente. Soarele de platină priveşte anemic zăpada scrijelită de umbre violacee.
Zilele de Crăciun au fost tocmite din busuioc. Însemnătatea lor a dat aroma colindelor.
Într-una din camere, vuind argintiu, prezidează un brad până în tavan, în ale cărui crengi sticlesc aşchii de lumină. Săniile cu talpa lungă de lemn păreau trase de clopoţeii „înfloriţi pe gâtul cailor”. Paiele ruginite de pe claia de fân lăcrimau atunci când soarele abia zâmbea, deşi se aşternuse o iarnă fumurie, care cârpea cerul de pământ cu lână şi zdrenţe.
În afara vremelniciei ni se înfăţişează unele amintiri, având un caracter de durabilitate şi care rezidă în însăşi firea lucrurilor. Niciodată poate n-am simţit mai viu tâlcul adânc al vieţii ca în anii copilăriei.
Doinel PUIU MĂRGINEANU
