Trăiesc haotic. Sau, ca să nu se înţeleagă greşit, cred că ar fi fost totuşi mai bine să spun că viaţa mea se desfăşoară după un program care nu ţine cont de nicio regulă. Mănânc când ar trebui să dorm, plec de acasă pe te miri unde când toată lumea se odihneşte sau stă cu nasu-n televizor, mai citesc câteva rânduri între două îmbucături şi de cele mai multe ori mă apuc de scris când cei mai mulţi oameni visează deja de ore bune. Sunt un om al nopţii, şi nu de ieri, de azi, ci de vreo 30 de ani. Ne simţim bine împreună, eu şi ea, şi cred că ne completăm de minune unul pe celălalt. Sunt lucruri pe care le fac doar cu ea şi n-aş înşela-o pentru nimic în lume, oricât de mari ar fi tentaţiile de peste zi.
Poate că aşa sunt construit, sau poate în timp să fi deprins unele obiceiuri, dar eu în liniştea nopţii înţeleg mult mai bine un film sau o dezbatere, fie ea şi în reluare, peste care, altminteri, seara abia dacă aş arunca o privire, şi tot însoţit de tăcerea ei îmi scriu articolele mai grele sau editorialele. Şi sunt mereu foarte grijuliu, fiindcă ştiu sigur că ea mi le citeşte peste umăr.
Probabil că de aici mi se trag şi restanţele pe care le am la multe lucruri, dar în special la somn. La mine, devreme înseamnă ora două noaptea, şi târziu patru jumătate dimineaţa. Şi-atunci nu e de mirare că mai aţipesc în vreo maşină sau pun capul pe masă ziua în amiaza mare, în toiul vreunei şedinţe la care bănuiesc că oricum mi-ar fi picat ochii-n gură de somn şi de plictiseală.
Dar cred că m-am întins prea mult cu poveştile despre mine, şi, totuşi, ele se leagă într-un fel de ceea ce vreau să spun în continuare, şi anume că uneori, şi asta mai ales în ultimele două, trei săptămâni, mi s-a întâmplat să adorm mai greu, oricât de obosit aş fi fost. E vorba de nopţile în care m-am uitat la canalul unde fostul procuror Negulescu decojeşte, ca pe o portocală, Statul paralel. Şi trebuie să recunosc că, oricât mi-ar plăcea mie să spun că, după aproape o viaţă petrecută în presă, le-am cam văzut pe toate, ce aud acolo îmi face pielea de găină.
Am ştiut dintotdeauna că trăiesc într-o ţară bolnavă, şi nu numai eu, ci şi mulţi alţii, fiindcă ăsta nu mai e demult un secret, e drept şi că n-am sperat nicio secundă că o să se facă bine, însă de aici şi până la a-mi da seama că suntem cu un picior în groapă credeam că e o cale mult mai lungă. Dar nu e.
Am întors poveştile procurorului Negulescu pe toate părţile şi bănuiesc că şi ele au fost vinovate pentru insomniile mele de la ore mici. Dar cel mai mult m-a făcut să mă întorc de pe-o parte pe alta gândul că, după toate dezvăluirile alea care ar fi aruncat în aer şi ultima ţară bananieră din Africa, de n-ar fi scăpat nearestaţi nici leii, nici hipopotamii, nici măcar girafele, la noi nimeni nu mişcă un deget şi, punând cap la cap tot ce mai ştiu, ce-am mai văzut şi ce-am mai auzit, sunt sigur că niciuneia dintre hienele politice n-o să i se clintească un fir de păr din cap. Dar asta am înţeles-o nu demult, într-o bună dimineaţă când, tot aşa, foindu-mă în pat cu gândul la toţi nemernicii care au să scape şi de data asta, aşa cum au făcut-o întotdeauna, am zărit, cumva ca o umbră pe perete, un braţ lung şi scheletic, care numai al Statului paralel putea să fie, ţinând şantajul, ca pe un pistol, la tâmplele acelor foarte mulţi oameni de paie pe care-i plătim cu bani şi mai mulţi să facă dreptate. Apoi pleoapele mi s-au închis, braţul descărnat şi pistolul s-au şters de pe perete, iar eu am adormit buştean.
Probabil că la fel o să păţesc şi acum. În jurul meu, îngândurată parcă şi ea de cele citite peste umăr, noaptea tace. Nici eu nu-i ştiu vocea, pentru că nu vorbeşte niciodată cu nimeni. Nici măcar cu mine.
Adrian CRÂNGANU