Uneori mă uit lung la televizor, atât de lung încât apele imaginii mi se tulbură și umbrele încep să-mi joace în fața ochilor până își pierd de tot contururile, ecranul se face una cu peretele din spate, iar eu mă întreb, atunci când mi se întâmplă toate astea, unde vor oamenii pe care îi privesc să ne ducă. Ceva, în aer, mă face să simt că vin vremuri grele, mai pe românește, c-o să mă ia dracu, și zic așa fiindcă vorbesc doar în numele meu. Și cred că tata s-ar distra în mormânt dacă ar citi cuvintele astea. Am să explic și de ce.
Când eram copil, nu mai țin minte câți ani să fi avut, 12 sau 13 probabil, între mine și el a crescut din senin o dușmănie despre care am aflat mai târziu că e foarte firească, la vârsta aia, între tată și fiu. Pe atunci, însă, habar n-aveam de toate astea, dar distanța dintre mine și el creștea atât de repede și de mult încât, într-o bună zi, am ajuns s-o întreb pe mama dacă nu cumva nu sunt copilul lui și el știe asta. Bineînțeles că mama n-a stat prea mult pe gânduri și mi-a cârpit două palme de-am văzut stele verzi. Dar supărarea n-a ținut-o mult și a doua zi eram iar cei mai buni prieteni.
Cu tata, însă, lucrurile au mers din rău în mai rău. Prin anii ăia de care vorbesc, își amenajase în pivnița blocului un fel de atelier unde avea, cred, mai multe scule decât am avut eu mai târziu, când am lucrat în ditamai uzina. Cum era foarte maistoros, probabil că-și pusese în gând să scoată și din mine un meseriaș măcar pe jumătate cât era el. Când mi-era lumea mai dragă, intra peste mine în cameră, eu aruncam cartea pe care o citeam pe unde nimeream, numai să n-o vadă el și să dea cu ea de pământ ori de pereți ca s-o rupă, și mergeam amândoi în pivniță să meșterim tot felul de tâmpenii. Cum simțea că nu-mi place și nu se prindea mare lucru de mine, într-o zi ne-a spus mamei mele și mie că nu-s bun de nimic, că fac umbră pământului degeaba, că pute pământul sub mine de leneș ce sunt, că de-aia citesc toată ziua, că n-am să fac nimic în viață și că, în concluzie, o să mă ia dracu. M-a salvat prietenia cu mama, care nici azi nu știu cum a găsit curajul să-i spună să mă lase în pace. S-a uitat urât la ea, dar, din ziua aia, într-adevăr, m-a lăsat, însă niciunul dintre noi n-a mai încercat să se apropie de celălalt.
De aia ziceam că, acolo unde e, ar râde cu gura până la urechi dacă ar citi că eu însumi am ajuns să-i dau, după atâția și-atâția ani, dreptate. Fiindcă simt că o să mă ia dracu. Chiar nu glumesc. Fiindcă nici n-a dat bine guvernul ordonanţa austerității, că mie deja îmi și merge prost. Toate au luat-o razna, firme cu care colaboram s-au închis, celelalte, care mai umblă, așa, cu un picior în groapă, îmi fac numai necazuri, la telefon în loc de bună ziua aud mai nou numai scuze și smiorcăieli, şi nimeni nu mai înțelege nimic din ce i se-ntâmplă. Ce-mi place mie, însă, în toată afacerea asta e că tot ăia din sectorul bugetar se revoltă și fac gât, în timp ce mediul privat, cu salarii de doi bani, nu mișcă un deget.
În fine, n-are rost să mai discut despre asta, fiindcă numai mă enervez, cu atât mai mult cu cât mi-am adus aminte că tata mi-a mai spus ceva. Că n-am să mă-mbogățesc în veci din cărți, ziare și reviste. Azi știu că și aici a avut dreptate. Ia să fi fost eu acolo un conțopist în vreun birou la stat, sau măcar un instalator, șofer, zugrav sau mozaicar… Aș fi fost un bogat sărac, fiindcă nu mi-ar fi plăcut ce fac. Așa, sunt un sărac bogat. Dar numai din vina mea. Poate că ar fi trebuit să-l cunosc mai bine pe tata și să-l ascult. Atunci, însă, eu n-aș fi scris, iar el n-ar fi avut ce citi acolo unde e. Și nici de ce râde.
Adrian CRÂNGANU