De multe ori stau, mă uit în jur şi mă simt ca un copil orfan. De mine, Statul n-a avut niciodată grijă. Ba, mint, de vreo două sau de trei ori am zăcut prin spital, şi de fiecare dată am dus-o ca vai de mama mea. În rest, pur şi simplu nu m-a băgat în seamă. E drept că, mânat de o mândrie pe care n-am reuşit nici să mi-o explic, dar nici să mă descotorosesc de ea, oricât am încercat, nici eu nu i-am cerut ajutorul. Prin urmare, dacă e să fiu cinstit cu mine însumi, nu prea am de ce să-l învinovăţesc pentru asta.

Acum, cred că totul mi se trage de la momentul din urmă cu 25 de ani, atunci când am avut de ales între o slujbă la privat şi una de bugetar. Am preferat să merg la orfelinat, întorcând spatele unui cămin călduţ, în care Statul să-şi aşeze, ocrotitor, ca un părinte, braţele în jurul meu. Am plătit cu vârf şi îndesat fiecare greşeală, cât de mică, şi-am învăţat să-mi ţin gura, chiar dacă aveam dreptate până la cer şi o palmă mai sus. Ani întregi am strâns din dinţi când mi s-a cerut să stau 12 ore pe zi la lucru, fără un leu în plus la salariu şi fără o secundă de recuperare, pe un salariu mizerabil. Când am ajuns la capătul răbdării, am pus de-o mică grevă în redacţie, dar pornirea mea revoluţionară a fost îndată înăbuşită de liderul celui mai mare sindicat din judeţ. După ce ne-a privit ca pe nişte sifilitici şi ne-a numărat de două ori, ca nu cumva să greşească, ne-a dat de înţeles că altfel ar fi stat lucrurile dacă eram vreo cinşpe mii de bugetari, şi nu o mână de prăpădiţi de redactori, şi că ar cam fi vremea să ne intre în cap că, la patron, ziua de muncă de opt ore e o glumă, iar în fişa postului sunt trecute un milion de obligaţii şi niciun drept. Pe urmă a plecat aşa cum a venit.

Sunt ani buni de-atunci, iar dispreţul meu pentru tot ceea ce înseamnă sindicat a crescut cu fiecare clipă, iar acum se înteţeşte ca un foc în care un parlament obez îşi umflă bucile şi suflă promisiuni electorale pentru bugetari, singurii care, în mintea lui înecată în osânză, mai ţin ţara asta pe linia de plutire. Din păcate, la cum văd eu lucrurile, cei care plimbă hârtiile dintr-un birou în altul n-au să salveze niciodată de la naufragiu o corabie, ci doar o biată bărcuţă, tot din hârtie, care pluteşte, în derivă, într-o vană.

N-am spus nimic cu răutate, nici n-aş putea, am o mulţime de prieteni care lucrează la Stat. Nu sunt supărat că au cu toţii salarii mult mai mari decât mine. Îi consider doar mai norocoşi, mai deştepţi sau mai inspiraţi, fiindcă au ales căminul cald şi braţele ocrotitoare ale părintelui, şi nu orfelinatul. Ba chiar îi admir pentru curajul de care dau dovadă atunci când pentru cinci minute petrecute peste program cer recuperare, iar în concediu îşi închid celularele, să nu-i deranjeze vreun şef.

Veneraţia asta a mea e cu atât mai mare cu cât în ultimii 15 de ani eu am fost un laş. Nu mi-am oprit niciodată, nicio secundă, telefonul, fiindcă atât îmi trebuia. Ca să plec, până la urmă, de la primul ziar la care am lucrat, mi-au trebuit tot vreo 20 de ani de nemulţumiri, în care am lucrat de la 12 ore în sus în fiecare zi, inclusiv duminica, fără să cer un leu în plus sau o clipă de recuperare, fiindcă oricum nu mi s-ar fi dat nici una, nici alta, iar când mi-am luat inima-n dinţi şi am făcut singur o altă revoluţie, am cerut două săptămâni de concediu după opt ani în care nu avusesem nici măcar o zi liberă. Cu chiu, cu vai, mi-au oferit una…

Cu gândul la toate astea, m-am tot jucat cu un colţ de ziar. Acum, că am terminat, am să-l îndoi, pe urmă am să construiesc din ziar o corăbioară. Tot ce-mi mai trebuie e un ocean pe care s-o fac să plutească.

Adrian CRÂNGANU