I-am admirat întotdeauna pe români pentru îndărătnicia lor în pământul părinţilor lor. De fapt, şi aceasta este pentru noi o mărturie istorică şi, potrivit ei, aici ne ştim de când munţii, de când frunza sau iarba, deodată cu ele. Banatul şi Ardealul sunt pentru mine ţinuturi de legendă, leagănul străbunilor daci „legaţi de munţi”, cum spune Florus.
Înţeleg această legătură ca o Întoarcere din fiinţă a omului spre ceea ce e etern şi nestrămutat, spre pământul care l-a zămislit. Este o notă specifică în universalitate, aşa cum sunt, de pildă, balada „Mioriţa” sau virtuozitatea ritmului de viaţă al jocului „Ciuleandra”. Amintind de această baladă pastorală, avem în vedere şi rosturile ei, originare pentru noi. Altfel spus, avem o viaţă istorică dăltuită în opere anonime care au dăinuit, indiferent de faptul că istoria reală încercau să ne-o facă alţii.
Eposul baladei noastre este şi el dovada că suntem un popor străvechi. Ciobanii din munţi au creat minunile acestui epos, fiind cu gândul aproape de cerul albastru de nemurire, ca şi străbunii daci. Ştim prea puţine despre acest epos. Ba, uneori, am considerat că el ne împiedică de la o înaintare spre noi înşine, spre un destin mai fericit. Fals! Căci vârstele neamului nostru sunt vârstele munţilor care au dat sens în înţelepciune vieţii.
Grigore Antipa spune undeva că ciobanii care plecau departe, în transhumanţă, cu oile, erau petrecuţi de soţiile lor până la un loc înalt, de unde apoi se despărţeau. Locul acesta a fost numit de către ei: „Vârful cu dor”. Reţinem aici transfigurarea fără egal a momentului acela, care a dat graiului nostru o nestemată pe care n-o găsim niciunde.
Contestatarii noştri s-au grăbit să ne declare popor de nomazi, rătăcitori, pornind de la oierit. Ei uitau şi nu voiau să ştie că viaţa pastorală ne-a legat de pământul acesta şi de toţi fraţii noştri, despărţiţi de noi vremelnic, uneori prin graniţe artificiale.
Doinele acestor oieri au fost lumina noastră interioară, nestinsă pentru noi. Şi să nu uităm că B.P. Haşdeu a scris un studiu intitulat „Doina răstoarnă pe Rösler”, acel nesăbuit contestatar al istoriei românilor. De aceea, în toate lucrările şi publicaţiile mele, am susţinut şi susţin teza originilor îndepărtate ale neamului dintre Dunăre şi Carpaţi. Aş putea spune că argument ne sunt Carpaţii, cum spune şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, şi chiar un străin, E. Pittard. Există însă şi numeroase dovezi prin care noi am putut argumenta că am dezvoltat în „spaţiul mioritic”, cum ar zice Lucian Blaga, o strălucită cultură şi civilizaţie. E suficient să privim la unele creaţii care trăiesc în pânza ţesută în război de sătencele noastre, cu toate frumuseţile lumii în ea. Să privim la crestăturile în lemn, cu alese motive solare şi florale, care dau lumii de aici nemărginire. Să ne orpim apoi la arhiva mitologică a românilor, la erosuri, basme, la poveştile noastre care încep cu împăraţi, căci o împărăţie era aici, apărată de neamul numeros al geto-dacilor, „cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”, după cum spunea părintele istoriei, Herodot, şi toate ne vor grăi despre străvechea noastră vârstă spirituală. Aceasta este certitudinea şi cutezanţa certitudinii noastre în istorie.
Scriu aceste rânduri cu gândul la acei români care trăiesc departe de ţara lor de origine şi sunt convins că poartă în sufletul lor dorul după locurile care le-au vegheat copilăria. Sunt locuri unde au trăit părinţii şi bunicii lor. Sufletul li se umple de simţăminte şi dor când ascultă un cântec sau când ceva le aminteşte de cei „de acasă”. Mulţi se mândresc în faţa celor care i-au adoptat, cu ţara din care vin, prezentându-le cultura, obiceiurile şi tot ce-i frumos.
Atunci când părăsim ţara de origine, ducem cu noi, fiecare, un colţ de suflet românesc, oriunde ne-am afla pe pământ, fie că e vorba de o amintire scumpă de acasă, fie că e vorba de o carte, de un bibelou dăruit de mama sau bunica, sau, uneori, de o simplă frunză de tei presată cu grijă între filele unui caiet, amintindu-ne de Eminescu şi de versurile sale: „Vezi, rândunele se duc…”.
Însăşi vorba deprinsă de la părinţi este un colţ de suflet românesc. Un colţ de suflet cât o ţară, în care adie aerul curat al Carpaţilor, gustul amar de dulce al pelinului din vatra casei, închipuirea florilor din curtea casei, printre petalele cărora am zărit odinioară, fluturându-şi pletele, pe aceea care s-a pierdut în depărtare ca făptura norilor în lungul şir al trecerii anilor.
Avem nevoie de acest colţ de suflet românesc. Prin el ne vorbesc strămoşii, iar fiinţa noastră nu se mai clatină-n vânt, ca veniţi de nicăieri.
Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU
