Nu ştiu la alţii cum s-a întâmplat, dar eu, la şcoală, mai întâi am învăţat alfabetul, şi abia apoi adunarea, scăderea şi tabla înmulţirii. Dar şi mai târziu, peste ani, literele au luat-o mereu mult înaintea cifrelor pe care n-am ştiut să le stăpânesc şi, prin urmare, nu m-am folosit de ele. Cu toate astea, nu-mi pare rău nicio clipă că lucrurile au stat aşa, şi nu altfel. Nu mi-am dorit niciodată să fiu altceva decât sunt – un om care foloseşte cuvântul ca pe o daltă cu care ciopleşte în hârtie, chiar dacă statuile lui se năruie în câteva minute, sub privirea cititorului. Mai bine aşa decât să fi urmat altă cale, fiindcă nu cred că ar fi existat pe lume un contabil mai slab decât mine, dacă ar fi trebuit să fac meseria asta.
În plus, eu am preferat să-mi repar greşelile, decât să le număr, mai ales că ele n-au fost deloc puţine, iar pentru unele, cât roata carului de mari, nu m-am iertat nici până în ziua de azi. Dar cred că niciodată regretele n-au fost mai multe, remuşcările mai adânci, şi nu m-am simţit mai vinovat ca în dimineaţa când, după ce am găsit un bilet pe masa din bucătărie şi l-am citit, l-am întrebat pe fiul meu, când a venit de la şcoală, cine l-a scris. Băiatul meu, care pe-atunci era prin clasa a unsprezecea, a ridicat din umeri şi mi-a răspuns simplu că el, cine altcineva să-l scrie? Bănuiesc că m-am încruntat puţin, am mai citit o dată biletul şi m-am dus în camera mea. În primele clipe m-am supărat pe mine, apoi, cu cât m-am gândit mai mult la hârtiuţa aceea şi la întrebarea mea prostească, cu atât mi-a fost mai ruşine. Mi-am dorit mereu să nu repet cu fiul meu greşelile pe care le-a făcut tata cu mine, şi mi se părea că exact asta s-a întâmplat. Ba, mai mult, după ce am întors lucrurile pe toate feţele, am ajuns să mă învinovăţesc că, atâţia ani, n-am fost pentru el decât un tată de duminică. Până în clipa aceea, am fost absolut convins că procedez cum trebuie, fiindcă nu aveam de ales. La ziarul la care lucram atunci eram plătiţi cu toţii sub orice critică, aşa că după-amiezile mergeam la radio, făceam ştiri şi le citeam pe post, ca să mai fac un ban. Plecam de-acasă dimineaţa la opt şi jumătate, şi mă întorceam cel mai devreme seara la ora nouă. Mulţi ani am lucrat în felul ăsta, fără să bag măcar de seamă că fiul meu se făcuse deja cât mine. Dar eram convins că el înţelege perfect de ce şi pentru cine mă zbat atâta.
Nu m-am dus la el să-mi cer iertare, pentru că ştiam că nu i-ar fi plăcut să-şi vadă tatăl cu capul plecat, nici măcar în faţa lui. Dar, din ziua aceea, n-a fost clipă liberă să nu i-o dau, chiar dacă am ştiut că n-am să reuşesc niciodată să răscumpăr anii pierduţi. Am sperat, însă, că măcar câteva zile am putut să-i dau înapoi. Nu ştiu câte, fiindcă, aşa cum am spus, cifrele nu mi-au fost niciodată prietene.
Poate tocmai de aceea, printre alte lucruri care îmi scapă, eu, de exemplu, nu ştiu niciodată câţi bani am în portofel. Ştiu doar că sunt destui cât să-mi cumpăr ceea ce-mi trebuie pe moment, în rest nu mă mai interesează. Eu mă consider cu adevărat bogat când am cuvintele la mine. Cifrele m-au speriat încă din clasa întâi, iar mai târziu am înţeles că orice luptă cu ele e una dinainte pierdută, aşa că am ales să le las în pace. N-am scris despre ele nici acum zece ani, când salariile au explodat şi prin orice şanţ curgea numai lapte şi miere, nu m-am pronunţat nici atunci când lefurile au scăzut cu 25 la sută, şi n-am să vorbesc despre ele nici acum, când nimeni nu pricepe nimic din ce se întâmplă cu banii noştri. Am să spun doar ce-am înţeles eu din toate poveştile astea: că oamenii care ne-au condus în ultimii 27 de ani habar n-au avut cine le-a scris bileţelul de pe masa din bucătărie. Asta dacă ar fi mâncat, vreodată, acolo.
Adrian CRÂNGANU
