În urmă cu un an, am stat ore bune la Maciova, ca să mă documentez pentru un reportaj pe care demult voiam să-l scriu. Am fost pe Strada Muzicanţilor, singura stradă din România unde în fiecare casă există cel puţin un muzicant. Articolul mi-a ieşit bine, zic eu, iar fotografiile au fost pe măsură. Atunci, din vorbă-n vorbă, am aflat de la Daniel Boambeş, primarul comunei Constantin Daicoviciu, că localitatea mai e cunoscută în zonă şi pentru alte două lucruri: răsadurile de legume ale celor din Căvăran şi răchia pe care o face Tata Ginu, de la Maciova. În drum spre Caransebeş ne-am oprit cinci minute pe la căzănar. Mult, mult prea puţin pentru a apuca să-mi notez sau măcar să înregistrez câte avea să-mi spună bătrânul. Şi atunci i-am promis că trec în toamnă să scriu despre răchia lui. Luat cu nebunia vieţii de zi cu zi, n-am mai apucat…

Am întârziat un an, cu speranţa că Tata Ginu n-o să observe. La Maciova, mai întâi a apărut cazanul, apoi casa. I-am bătut în poartă şi bătrânul ori chiar n-a observat anul care a trecut de când nu ne-am văzut, ori s-a prefăcut, dar nu era supărat deloc. Ba îmi place să cred că era bucuros că ne vede. Eu mă întrebam câte oare dintre lucrurile care se spun despre el sunt adevărate. Primul s-a adeverit repede: lui Tata Ginu îi lipsesc câteva degete de la mâna dreaptă, un tribut pe care l-a plătit în urmă cu mulţi ani meseriei de tâmplar, când un circular se dovedise mai iute decât reflexele sale, dar întâmplarea nu avea nicio legătură cu băutura de poveste pe care o făcea şi pe-atunci.

Casa are o curte mare, interioară, plină de flori în ghivece, totul este nou şi frumos, iar în mijloc străluceşte un BMW modern, probabil al copiilor, n-am aflat, pentru că asta am uitat să-l întreb. Bucătăria nu se deosebeşte de una de la oraş decât prin mărime. E uriaşă, dar în rest totul e nou, chiar şi televizorul aşezat într-un colţ, la care Tata Ginu urmăreşte, sau cel puţin urmărea când am venit noi, ştirile politice.

Cum eu nu beau alcool, mi s-a adus o cafea. Nu-i vorbă, pe masă era şi o sticlă cu ţuică în formă de ciorchine de strugure, care împrăştia o lumină chihlimbarie şi o aromă inconfundabilă, de răchie de cea mai bună calitate, păstrată pentru musafiri dragi inimii gazdei. Şi mai era şi o farfurioară cu miez de nucă, fiindcă Maciova este satul cu cei mai mulţi nuci din toate cele care alcătuiesc comuna Constantin Daicoviciu, iar asta se vede şi în gospodăriile oamenilor, şi chiar şi pe drum.

Începem discuţia şi aflu că pe căzănar îl cheamă Constantin Benec. De unde vine numele Ginu? Nimeni nu ştie, nici chiar el. Vine şi atât. Într-un târziu, încearcă să facă legătura cu celălalt prenume, Mircea, dar ajunge la concluzia că nu are rost să piardă vremea, mai avem de făcut şi fotografii, aşa că trece mai departe. Are 67 de ani, de loc e din Ohaba-Mâtnic şi a venit la Maciova în 1971, ca ginere în casă. Cazanul îl are de 32 de ani, autorizaţie însă a obţinut doar după Revoluţie, fiindcă pe timpul comuniştilor făcea răchie „cu căldarea, pe furiş”, fiindcă oficial cazan nu avea voie să deţină decât „Colectivul”, cum i se mai spunea Cooperativei Agricole de Producţie.

În 2007 a ieşit la pensie de boală, ca tâmplar a umblat prin Banat, pe la Timişoara, iar în comună parchetul de la Primărie e pus de mâinile lui.

Tata Ginu e căzănar autorizat, cu analizele la zi. Îşi duce ţuica peste tot, iar în ultimii 10 ani n-a lipsit de la nicio ediţie a Festivalului Răchiei de la Băile Herculane, unde a luat de fiecare dată locul întâi, iar la Caransebeş participă la toate Târgurile organizate de Muzeul Judeţean de Etnografie şi al Regimentului de Graniţă. Produsul lui costă 25 de lei litrul. La târguri vinde de la jumătate de litru, la sticle de unul, doi sau bidoane de cinci litri, după cât li se lasă clienţilor la licoarea lui şi câţi bani au în buzunar.

Toamna, Tata Ginu face ţuică de prune, de cireşe, de vişine şi de pere, de orice îi aduce omul, iar primăvara, de mere. La Maciova, „Festivalul Răchiei” începe în 15 august şi ţine până când scoate ultimul cazan, în octombrie sau noiembrie. Cazanul lui are capacitatea de 200 de litri, iar pe toamnă face cam 100 de cazane, dar răchie curată iese în medie 30 de litri la un cazan. Ne punem cu toţii pe calculat, greu, semn că matematica nu e punctul forte al niciunuia dintre noi, şi până la urmă convenim că asta înseamnă 3.000 de litri de răchie, deci 3 tone. Oamenilor care vin cu borhot la el le ia „uiumul”, care înseamnă 3 litri la un cazan, iar celor care nu plătesc „vamă” le percepe o taxă de 300 de lei la cazan. Tăria este între 32 şi 35 de grade, dar are şi pălincă, la 58 de grade, după cum comandă omul.

„Eu răchia mai mult o păstrez în «butoane» de gorun, de stejar sau salcâm, băgrin, cum i se spune, pentru aromă şi culoare. Cea mai bună, răchia e atunci când stă în «butoni», doi sau trei ani. Dacă o laşi mai mult, scade, o trag doagele, cam cinci litri pe an. De aceea o punem în damigene de sticlă. Acolo, ea nu mai lucrează, ca în «butoni». Cum o bagi, aşa o ai până o bei toată sau, Doamne fereşte, să nu se spargă damigeana”, a povestit Tata Ginu.

Cea mai veche răchie pe care o are acum în casă are 10 ani şi e făcută din prune cumpărate de la Vârciorova. Sunt 230 de litri şi o păstrează pentru nunta nepotului său.

„Dacă-i «Bistriţa» coaptă, pruna de Bistriţa, dacă-i coaptă toamna, răchia are cea mai bună aromă. În livadă am 3 lanţe – cam două hectare, ne lămureşte primarul Daniel Bombeş – de pruni, vreo 230 de copaci, de la care am scos 32 de cazane cu borhot, numai ale mele. Totuşi, cea mai bună răchie se face din prunele văratice, coapte bine, şi atunci ţuica aia o mai pun deoparte, pentru mine. Vreo 300 de litri. Pentru musafiri am altfel de răchie, mai multă, vreo 1.000 de litri, îi «pe stoc», şi din asta şi vând, cam vreo 500 de litri pe an. La nunta fetei preşedintelui Consiliului Judeţean Caraş-Severin, domnul Sorin Frunzăverde, s-a băut pălincă de la Maciova, de la Tata Ginu, 50 de litri, de 58 de grade”, a mai spus căzănarul.

Când paharele au fost goale, Tata Ginu ne-a dus să ne arate cazanul, apoi „camera comorilor”, încăperea în care îşi ţine „butoanele” cu răchie. Cum eu sunt crescut la oraş, mi-a făcut şi o demonstraţie cum se scoate ţuica, cu furtunul sau cu „trăgula”. Ne întoarcem în bucătărie, unde bătrânul toarnă din nou în pahare, iar eu primesc încă o ceaşcă de cafea de la soţia lui, doamna Adriana.

Îl rog apoi să mă lămurească într-o problemă care, cel puţin pe mine, mă frământă, cred, dintotdeauna: să-mi explice cum se măsoară tăria răchiei. Doamna Adriana îi aduce un cilindru lung şi ros, iar Tata Ginu aduce o cărţulie îngălbenită, ferfeniţată, fără coperte. Ca pe o sabie din teacă, de parcă ar fi oficiat un ritual, căzănarul scoate din cilindru o mensură înaltă, din sticlă, şi un alcoolmetru gradat, care e în acelaşi timp şi termometru. Toarnă ţuica în mensura înaltă şi îngustă, apoi lasă înăuntru acel termometru, care se opreşte la un moment dat într-o anumită poziţie. Tata Ginu citeşte gradaţiile, apoi temperatura, după care îşi intră în rol cărţulia. E din 1983 şi e plină de tabele, de parcă bătrânul ar calcula logaritmi. Trage cu unghia tot felul de linii pe orizontală şi pe verticală, care pe mine mă depăşesc, fiindcă nu pricep o iotă, şi-mi arată rezultatul în funcţie de condiţiile din bucătărie: 34 de grade. Şi toată înşiruirea aceea de gesturi a lui Tata Ginu mi-a arătat şi latura ştiinţifică, pe lângă cea artistică, pe care o cunoşteam, a producerii răchiei.

„Am fost la Fârliug, la examen, pentru autorizarea cazanului, mi-au pus întrebări, mai spune Tata Ginu. Am dus răchie şi-acolo, şi-am fost şi-acolo printre primii”.

Ironie a sorţii, de trei luni, bătrânul nu mai pune gura pe băutură. „Iau pastile. Îs trei luni de-atunci, dar parcă-s trei ani…”.

Înainte de a pleca, mai povesteşte ce necaz a dat peste el pe timpul lui Ceauşescu. Umpluse o damigeană cu pălincă, îi pusese un dop din cauciuc, care a închis-o ermetic, şi după o vreme, din cauza tăriei, a explodat şi s-a făcut ţăndări. L-am întrebat dacă nu s-a enervat. „Deloc. Am strâns-o de pe jos cu făraşul şi am băut-o şi aşa”.

Ieşim. Sub paşii noştri, nucile ascunse printre frunzele arămii pocnesc, ca un reproş pentru neculegerea lor. În jur e mai toamnă parcă decât de obicei, o toamnă în care, vorba poetului Octavian Doclin, „pe dealuri, răchia dă în floare”. Din poartă, Tata Ginu ne face cu mâna. Cu mâna dreaptă, de tâmplar şi căzănar.

Adrian CRÂNGANU