Adrian CRÂNGANU

Patriotismul – am tras eu concluzia în urma unor meditaţii mai serioase decât gândurile care îmi trec, banal, zi de zi, prin cap –, la fel ca şi dragostea pentru o femeie, nu are nicio explicaţie logică. Şi nici nu cred că are nevoie de aşa ceva. Spun asta pentru că, fără falsă modestie, eu mă consider nu un mare patriot, fiindcă nu am avut cum să dovedesc asta, ci doar unul serios. Unul care poate că, dacă s-ar fi forţat puţin, ar fi putut să plece în Occident încă pe timpul comunismului, şi totuşi nu a făcut-o. Unul care nici acum n-ar pleca, pentru nimic în lume, din ţara asta. Şi mai presus de toate, zic eu, unul căruia atunci când aude Imnul Naţional, i se pune un nod în gât şi sufletul îi ia poziţia de ,,drepţi”.

Dar, cu toate astea, nu pot să nu-mi văd poporul aşa cum e el în realitate, şi spun asta de pe poziţia oricărui om cu capul pe umeri şi cu mintea întreagă, care a văzut multe la viaţa lui. Care umblă mult şi intră în contact cu tot felul de alţi oameni, şi care, în timp şi datorită meseriei pe care o practică, şi-a dezvoltat o putere de sinteză şi de cunoaştere a naturii umane, peste media obişnuită. Sau cel puţin aşa îmi place să cred că stau lucrurile. Iar de unde privesc acum, nu-mi place ce văd. Şi anume, protestele, pe care eu le consider neîntemeiate la superlativ, ale angajaţilor de la Finanţe. Am scris în acest colţ de pagină, poate printre primii din ţară şi cu siguranţă mai des decât orice alt ziarist, despre stimulentele nedrepte pe care le primeau cei din acest minister. De alţii nu m-am legat, deşi ştiam că şi în alte părţi se mai primeau bani pentru care 90 la sută dintre salariaţii instituţiilor cu pricina nu mişcau un deget, însă la Finanţe chiar cunoşteam pe cineva care, dacă încercam să-i explic cu duhul blândeţii că nu merită niciun leu în plus la salariu, sărea ca ars şi mă făcea cu ou şi oţet. În închipuirea lor, am dedus eu, oamenii din breasla asta – sau poate castă e mai potrivit s-o numesc – îşi închipuiau că salariul pe care îl primeau era pentru că se trezeau dimineaţa şi făceau efortul să se mişte până la lucru. Pentru restul, pentru munca propriu-zisă, ei considerau că trebuiau plătiţi separat. Cu toate argumentele din lume – şi, slavă Domnului, am avut aşa ceva –, nu am reuşit să-i scot cunoştinţei mele această mentalitate din cap. Şi abia atunci am înţeles înverşunarea cu care au făcut front comun toţi angajaţii de la Finanţe. E simplu: ei sunt convinşi că au dreptate, că aşa trebuie să fie. Că Dumnezeu aşa a clădit lumea. Din păcate, cu toţii şi-au făcut, din banii cu care lucrează, o religie.

Şi, dacă tot suntem la capitolul ăsta, mie mai firesc şi mai frumos mi s-ar părea să spună cu toţii seara, înainte de culcare, în gând: ,,Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău”.