Acum câţiva ani, nu ştiu cât să fie de-atunci, cinci, şase sau şapte, n-are importanţă, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să mă duc la revelion în centrul oraşului, după mult, mult timp în care, în noaptea când se schimbă anii, am preferat mai degrabă să mă întristez puţin acasă, decât să mă bucur aiurea, înghiontit din toate părţile. Imediat mi-a părut rău pentru ce-am făcut, fiindcă, de cum am ajuns acolo, a trebuit să ţopăi în loc din cauza petardelor care-mi explodau la picioare. Cu privirea în pământ şi atenţia împărţită în zeci de puncte, n-am înţeles nimic din focul de artificii, şi chiar şi aşa tot mi-am ars pantalonii şi mi-am pârlit pantofii. De-atunci, m-am jurat că n-o să-mi mai caut niciodată bucuria în mulţime, şi m-am ţinut de cuvânt, iar revelioanele mele sunt de atunci doar nişte nopţi mai lungi, în care amintirile se duc la culcare puţin mai târziu.
Şi nu cred că mi-aş fi amintit prea curând de ţopăiala printre petarde şi nici de cum eram cu ochii-n patru în toate direcţiile, dacă, acum câteva zile, exploziile candidaturilor la preşedinţie nu m-ar fi făcut să am impresia că trăiesc, din nou, aceeaşi întâmplare, când nu ştiam încotro să-mi îndrept mai întâi privirea. Şi, tot ca în noaptea aceea, urechile îmi ţiuie, dar de promisiuni, de data asta. Şi sunt atât de multe, încât cu greu mă pot feri de ele. Ba, una chiar a reuşit să-mi ardă pantalonii şi să-mi pârlească pantofii, şi deci să mă enerveze, exact ca atunci, la revelion.
Am auzit-o taman când mă minunam mai tare cât de uşor o să-mi fie să votez la iarnă cu inima împăcată. Pentru că mă uit la ei şi văd că unii candidaţi nici măcar nu s-au dezechipat, alţii gâfâie de pe acum, însă unul, unul singur, a luat deja startul invers şi aleargă în cealaltă direcţie, cred că spre alegerile locale de la anul.
Deci, ce spune omul acesta: că dacă ajunge el preşedinte, o să facă pe dracu-n patru şi noi n-o să mai fim ţara plecată din ţară, şi că o să-i scutească de taxe şi impozite, sau cam aşa ceva, nu ştiu exact, că nu l-am prea luat în serios, pe toţi românii care or să se întoarcă acasă din străinătate, şi că, pe deasupra, o să le facă tot felul de cadouri din astea. Mă mai simt eu tâmpit ori de câte ori dă guvernul câte-o amnistie fiscală şi mă uit cu invidie la şmecherii care mă fraieresc fiindcă eu sunt corect şi ei nu, dar de-a dreptul cretin, ca acum, chiar nu m-am mai considerat.
Adevărul e că nu mă pricep eu la religie, sunt acolo o mulţime de lucruri care depăşesc puterea mea de înţelegere, dar ceva-ceva de prin Biblie tot mai ştiu, aşa că, în clipa în care am auzit gogomănia asta, m-am dus cu gândul la pilda Fiului risipitor, în care eu eram fratele cel mare. La fel ca lui, şi mie mi-a plecat în lume fratele mai mic, adică jumătate dintre vecinele din bloc şi un sfert din prieteni, ca s-o ducă mai bine, iar noi doi am rămas ca proştii acasă, singura diferenţă între mine şi el fiind motivele pentru care am făcut-o. Dar amândurora ni s-a făcut pur şi simplu rău când am văzut că pentru fratele pribeag tatăl lui a tăiat, iar cel care-şi închipuie că o să fie preşedintele meu vrea să taie viţelul cel mai gras, în timp ce nouă nu ne-a dat nici măcar un ied, dacă-mi amintesc eu bine cum spune parabola din Noul Testament, şi cred că nu mă înşel.
Iar pentru asta, pentru Tatăl meu risipitor, o să mă duc, în noiembrie, la vot. Dar în primul rând o să merg fiindcă de-a lungul vremii am învăţat că, măcar şi numai în noaptea de după aceea, visele au să plece puţin mai târziu la culcare.
Adrian CRÂNGANU