De obicei, fiindcă scriu doar noaptea, mă gândesc mult, cu lumina stinsă, înainte de a mă aşeza la masa de scris. Şi la subiectul despre care vreau să vorbesc şi pe care îl aleg întotdeauna cu mare grijă, şi la construcţia editorialului, ceea ce nu-i un lucru chiar atât de uşor cum ar putea să pară la prima vedere. Aşa că, de cele mai multe ori, când aprind becul şi iau stiloul în mână, articolul e pe trei sferturi gata.
Azi e la fel. Am stat puţin în cumpănă, recunosc, ceea ce mi se întâmplă destul de rar, pentru că până acum n-am mai făcut asta şi nici prin cap nu mi-a trecut că am s-o fac vreodată, şi mi-e puţin teamă de ce-o să iasă într-un final. Om vedea.
Totul a pornit de la o ştire simplă, primită de la Pompieri, pe care am publicat-o în celălalt ziar la care lucrez, cel online, în care era vorba despre o femeie de 45 de ani, din Caransebeş, care, cuprinsă de flăcările incendiului de la internatul Liceului „C.D. Loga”, avea arsuri pe 95 la sută din corp. Am scris toate astea, plus faptul că a fost dusă cu un elicopter SMURD la un spital din Bucureşti. Mi-am făcut treaba repede şi fără să gândesc prea mult, pentru mine a fost o treabă de nici trei minute, o ştire ca oricare alta, atât de măruntă încât am preferat s-o semnez cu pseudonim. Asta până în clipa în care mi-a trecut prin minte că s-ar putea să fie vorba despre Teofila. Ştiam că, atunci când se aduna, seara, de pe străzi, acolo mergea să doarmă. Ştirea se citea bine, vizualizările curgeau, la fel şi comentariile. Recunosc, în clipele acelea gândeam şi eu gazetăreşte, ca şi colegii mei, şi ne miram împreună câtă lume e interesată de soarta ei.
A doua zi mi-am adus aminte că, totuşi, o cunoşteam pe Teofila, aşa că am pus mâna pe telefon şi am încercat să aflu ce se mai ştie de ea. Nu ştiu de ce am făcut asta. Pe de o parte cred că a fost vorba şi de remuşcări, dar mai mult bănuiesc că voiam să mă interesez de ea ca să le spun cititorilor ce s-a mai întâmplat, din instinctul acela de ziarist bătrân care urmăreşte ştirea, cum zicem noi. După vreo două ore, în care am dat, fără să exagerez, zeci de telefoane, de la Bucureşti mi s-a spus că a murit dimineaţa, la ora 4.45.
Am scris o ştire nouă, la fel de lipsită de suflet ca şi prima, însă am vrut să fac mai mult. Am vrut să-i dau şi numele, pentru că ştiam că n-o cheamă Teofila. Simţeam că, dacă o să reuşesc, o să aibă o identitate. Oricât m-am străduit, n-am izbutit decât pe jumătate, adică i-am aflat prenumele – Teodora. Am vrut să-i dau şi un chip, dar nu aveam nicio fotografie cu ea. Ne-am întâlnit întâmplător de sute de ori, şi de zeci de ori eu aveam aparatul de fotografiat atârnat de umăr, însă niciodată nu m-a gândit că am să scriu despre ea şi că o să am nevoie de-o poză. Niciodată.
Articolul, sau mai bine-zis ştirea asta a avut mii de vizualizări, dar mie nu-mi mai păsa. Nu-mi venea să cred, în schimb, câte sute de lacrimi şi lumânări virtuale lăsau cititorii sub puţinele rânduri scrise de mine. Cred că nicio clipă nu şi-a imaginat câtă tristeţe frumoasă o să lase în urma ei. Şi nici că cineva o să scrie vreodată despre ea, fiindcă Teofila nu avea o poveste.
Ce-mi amintesc e că era tot timpul supărată şi că, uneori, îmi mai cerea bani. Îmi zicea că-i mai lipsesc doi lei ca să-şi ia o cafea cu un leu. Întotdeauna când am avut mărunt i-am dat, chiar dacă uneori mai greşea calculul şi se mulţumea şi cu 50 de bani.
Nu cred că ştia cum mă cheamă, uneori îmi zicea ceau, alteori sărumâna, dar ultima oară când am văzut-o stătea pe nişte trepte şi, când am trecut pe lângă ea, şi-a dus degetele la buze, mi-a trimis un sărut prin aer şi mi-a şoptit I love you.
Goodbye and Farewall îţi spun şi eu, acum, Teofila. Pardon, Teodora…
Adrian CRÂNGANU