Habar n-am cum a putut să-mi treacă prin cap o asemenea năzbâtie. Nu sunt paranoic, nu văd conspiraţii în borcanul cu zacuscă, nu mi se zbate un ochi şi nici nu încerc să-mi muşc din când în când urechea, şi cu toate astea de vreo doi ani mi-a intrat în cap o idee care nu-mi dă pace. N-am prea vrut să vorbesc de ea până acum fiindcă, pe de o parte, nu mă prea pricep la economie, ba chiar stau atât de prost la capitolul ăsta încât, la vârsta mea, n-am reuşit să pun aproape nimic la saltea, iar pe de altă parte mi-a fost teamă că, dacă o să scriu despre teoria asta a mea, lumea o să râdă de mine sau o să spună că nu sunt în toate minţile.

Trăsnaia m-a fulgerat într-o seară, când stăteam lungit în pat şi mă plictiseam de moarte uitându-mă la prostiile de care e plin televizorul. Cum moțăiam eu cu ochii pe jumătate închişi, mi-a atras atenţia un gras care zicea că e politolog şi economist, dar nu el în sine m-a făcut să ciulesc urechile, ci lucrul pe care l-a spus, cum că România e ţara care se îndreaptă spre nicăieri. Cum nu puteam fi de acord cu o asemenea tâmpenie, fiindcă noi avem o direcţie foarte precisă, anume aceea în cap, spre fundul prăpastiei, m-am ridicat într-o rână. Grasul a mai aberat o vreme, lucru care m-a făcut să-mi pierd interesul pentru persoana lui, să mă întind la loc, cu mâinile sub cap şi cu ochii închişi, şi să-mi treacă prin minte, pentru prima oară în viaţa mea, o teorie a conspiraţiei.

Prima piesă din uriaşul joc de puzzle în care, în mintea mea, se transformase Europa, a fost acel decembrie 1989. Cu împuşcăturile lui, cu gloanţele care mi-au şuierat pe deasupra capului şi-au ricoşat din pereţi la doi metri de mine, şi cu frica aia nebună că am să fiu împuşcat. Pe urmă, ca într-un film rulat cu repezitorul, am văzut erupţia de bucurie a unui popor pe care n-am înţeles niciodată ce l-a apucat să se poarte dintr-odată vitejeşte, apoi începutul vieţii mele de ziarist, cu primele reportaje şi mai târziu, când m-am mai copt, primele articole despre privatizări, mărirea şi decăderea marilor uzine ale judeţului, la care am fost mai mult decât martor, apoi am văzut şi am simţit, ca pe un gol în stomac, pustietatea halelor prin care bătea vântul şi rafturile tot mai pline şi mai grele din marile şi uriaşele magazine care au sufocat prăvălia de la colţul blocului meu şi încă vreo două pe bulevard. În timpul ăsta, mi-am ascultat prietenii şi vecinii care se plângeau că, după ce au rămas şomeri, singura meserie rămasă în ţara asta e aceea de vânzător. Sau, dacă eşti femeie şi eşti descurcăreaţă, te duci la babe, trimiţi bani în ţară şi-ţi ajuţi familia să nu mai facă nimic. Am văzut, limpede, cum ne-a dus Occidentul cu zăhărelul, ca pe nişte copii tembeli. Am înţeles cum ne-au dat lame, laţuri şi pistoale ca să ne sinucidem economic, şi noi ne-am tăiat venele, ne-am spânzurat şi ne-am tras un glonț în tâmplă cu zâmbetul pe buze. În tot timpul ăsta – aşa mă gândeam eu –, ei ne-au umplut de marfa care în 1989 le dădea pe dinafară, nu mai aveau cui s-o vândă, şi în felul ăsta au amânat cu vreo 20 de ani o criză care i-ar fi făcut să dea colţul urgent. Atunci, ne-au împins cu sadism spre revoluţii, noi am muşcat-o, iar acum damblaua ne-a lovit pe toţi…

Era să uit, însă, ce e mai important. Când am zis că nu mă pricep deloc la economie, am glumit. Mă pricep, dovadă că am ceva bani puşi deoparte. Atâţia cam câtă credibilitate are teoria asta a constipaţiei. Şi nu ştiu dacă sunt bogat sau sărac.

Adrian CRÂNGANU