Nu cred că mai există vreun popor care să-şi spargă mai repede termometrele, doar ca să nu vadă că are febră, decât al nostru. Şi nici altul care să-şi astupe mai tare urechile atunci când e criticat şi să se laude mai abitir decât noi, exact ca găina care, după ce a făcut un ou, cotcodăceşte ca să audă şi să vadă toată ograda de ce-a fost ea în stare. Nu, nu cred. Şi, dacă ar fi să dezbrac cuvintele de metafore, aş zice simplu că ne place să ne minţim singuri, asta pe de o parte, şi pe de altă parte aruncăm vina pe ceilalţi, niciodată, dar absolut niciodată nu o luăm asupra noastră. Iar când adevărul iese, până la urmă, la iveală, e valabilă observaţia de la început, cu astupatul urechilor.
Am observat asta mai demult, şi-am şi scris despre meteahna asta a noastră, dar tot ce-am obţinut au fost nişte strâmbături de nas în plus. Şi mai mulţi duşmani şi oameni care nu m-au mai citit. Aşa o să se întâmple probabil şi acum, dar până nu apucă să-şi bage degetele în urechi şi să privească în altă parte, le spun ceea ce şi eu am aflat cu uimire, pentru că adevărul e că nu ştiam, cum că, totuşi, România e pe primul loc în Europa la traficul de migranţi. Au recunoscut asta, cu juma’ de gură, ce-i drept, şi politicienii, şi moderatorii TV, şi ziariştii, şi până şi părerologii de care sunt pline studiourile. Dar, chiar şi aşa, şi Austria, sau mai ales Austria e de vină, că nu şi-a ţinut gura. Şi, tot acum câteva zile, am aflat că a fost găsit omul care i-a dat Simonei Halep Roxadustatul pe care noi ne juram că nu-l avea în organism. Ce să mai zic…
Tocmai de aia, dar şi din alte motive, au început să mă intereseze tot mai puţine lucruri, şi alea cât mai mărunte. De exemplu, mi se pare mult mai interesant să ştiu câtă cafea mai am în cană sau câte ţigări în pachet, dacă mai e destul spray în drăcovenia aia care face pfff aşa, prelung, şi-mi parfumează camera, ori, esenţial pentru mine, să ştiu pe unde-am pus telecomanda, ca să pot schimba cât mai repede canalele la televizor, decât, să zicem, cum o să-şi împartă Coaliţia ministerele după rotativă. Sau cât se mai scumpesc anul ăsta soarele, aerul, ceaţa, ploaia sau zăpada.
Ba, mai mult, am să mărturisesc, chiar dacă mi-e puţin ruşine, că în ultimul timp, când la televizor sunt emisiuni politice, eu m-apuc să cânt. Am o muzicuţă cu care se prostea fiul meu când era mic, e de groază, e vişinie, îmi încape în palmă, tabla e îndoită, probabil, de el, când mă mai pocnea cu ea în cap, şi la 8 centimetri, cât are, acoperă vreo cinci octave, aşa că n-am absolut nicio şansă să cânt vreo melodie pe care s-o recunoască cineva. Dar nu mă dau bătut. Şi am mai descoperit într-un sertar un fluier, tot al fiului meu, unul albastru, o nuanţă plăcută, dar atât, fiindcă, deşi are cinci găuri, nu scoate decât o notă, oricât mi-aş plimba degetele pe el. Dacă nu mă înşel, cred că i l-a luat soacră-mea de la Herculane, când l-a dus în vacanţă acolo, prin clasa a doua, iar nota pe care cântă e re, dar nici pentru asta nu bag mâna-n foc.
Aşadar, decât să mă uit la politică, mai bine m-apuc de muzică, mai ales că e vorba despre două instrumente cuminţi, cu care sper că n-o să-i deranjez pe vecini aşa cum a făcut-o fiul meu când a mai crescut şi băga rock la greu cu chitara electrică şi staţia de amplificare dată la maxim, de m-am trezit cu miliţia la uşă. Şi nici melodiile pe care mă tot chinui să le imit, Mulţi ani trăiască şi La mulţi ani cu sănătate, nu cred că sunt prea zgomotoase.
Uneori, însă, când îmi dau seama că orice efort e zadarnic şi că în veci n-o să reuşesc să cânt mai mult de un acord care să nu sune fals la muzicuţă, mă mai întreb dacă e normal ce fac. Dacă sunt bine. Mi-aş pune termometrul, să văd, dar s-a spart după alegerile din 2022. De fapt, m-am prefăcut că-l scap din mână, în bucătărie, direct pe gresie. Ca să fiu sigur că sunt sănătos-tun.
Adrian CRÂNGANU