Orice taximetrist din Caransebeş te duce în Carboniferă şi te lasă fix în faţa casei cu numărul 10 de pe Str. Zăvoiului, dacă îi spui că vrei să mergi la Tibi Frizerul. La început, am crezut că totul ţine de o mică legendă locală sau de folclorul urban, dar nu e aşa, şi o spun pentru că m-am convins personal de adevăr chiar zilele trecute.
Pe Tibi Oghercin îl ştiu de la primul număr al ziarului, din 6 noiembrie 2008. Atunci, ca să-mi fac reclamă, i-am dus câteva exemplare pe care să le împrăştie pe masa din frizeria lui, „Figaro”, să citească lumea care trecea pe acolo şi să dea sfoară-n ţară că în oraş a apărut o gazetă nouă. De-atunci au trecut o grămadă de ani şi totuşi, în fiecare joi, la „Figaro” se citeşte „7 Zile”, pentru că el a acceptat cu bucurie, la fel cum a făcut şi cu rugămintea mea de a sta de vorbă măcar o oră, cât să scriu un articol despre el. Fiindcă Nea Tibi e, într-adevăr, ceea ce se cheamă „un personaj”.
Zis şi făcut. Pe o căldură ucigătoare încă de dimineaţă, ne-am aşezat în jurul unei mese pline cu poze, la umbră, în curte, în aşa fel încât să am lumină cât mai bună atunci când îl fotografiez, dar şi, egoist, recunosc, să pot să fumez în voie cât timp stăm la taclale. Şi, aşa cum se cuvine, am început cu începutul.
Tibi Oghercin s-a născut la Jebel, nu cum credeam eu, că la Caransebeş, în 17 septembrie 1935. S-a mutat însă imediat la Parţa, tot în judeţul Timiş, iar când a ajuns în clasa a II-a s-a întors la tatăl său, care rămăsese acasă. „Acolo am făcut şase clase, şi atunci a venit unul din Moldova să ne predea limba rusă. Doamne, Dumnezeule! Ne trăgea pe toţi de perciuni, făcea nişte chestii… Când le-am spus părinţilor, mi-au zis să nu mă mai duc, că la câmp nu-ţi trebuie şcoală, îmi ajung şase clase. Nu m-am mai dus, dom’le, la şcoală, de frica lu’ maimucă ăla, nu l-am mai înghiţit. Am stat acasă aşa, şi abia când am ajuns la Caransebeş mi-am făcut restul de două clase, ca să am şi eu opt”.
La Jebel, tatăl lui Tibi Oghercin îşi voia fiul croitor, care era o meserie bănoasă pe vremea aceea. Acolo a rezistat doar două luni, având un şef moldovean, care făcea pardesie, e drept, frumoase, şi pentru femei, şi pentru bărbaţi. „La un moment dat, a venit la mine cu o stofă, să-i fac «pichir», ceva ca un brad, la guler, şi, cum n-am ştiut, am plâns. Când a văzut pata lăsată de lacrimi pe material, mi-a smuls stofa din mână, mi-a tras un picior în fund şi mi-a zis ca de-a doua zi să nu mă mai vadă pe-acolo. O, ce bucurie a fost pentru mine! Însă, când am ajuns acasă, m-a luat tatăl meu la-mpins vagoane şi mi-a dat şi el câteva picioare-n fund. Imediat m-am dus la frizerie, la «maistorul» Laica Dănilă, unde am învăţat meserie. Era prieten cu celebrul violonist Efta Botoca, cu care m-am împrietenit şi eu şi cu care, pe vremea aceea, am jucat şi fotbal”.
De la Jebel, tânărul Tibi Oghercin a plecat la Reşiţa, unde a ajuns cu o brigadă la SOVROM, la o întreprindere de construcţii care făcea balustrade pentru blocuri. După puţin timp, a suferit un accident, o bucată de tablă i-a intrat în mână, iar „maistorul” Ghinder Baci, când l-a văzut „firav, slab şi necăjit”, l-a dus la frizerie, la o meserie căreia oricum începuse să-i desluşească tainele la Jebel, decretând că, cu un asemenea fizic, acolo era locul lui. Pe-atunci, Nea Tibi avea vreo 16 ani.
La 19 ani, a ajuns la Caransebeş, unde s-a angajat ucenic la Cooperativa Meşteşugărească „Higiena”, devenită mai târziu Cooperativa „Semenicul”. A plecat de la Reşiţa speriat, când un medic i-a spus că, dacă mai sta mult în fumul de acolo, nu mai trăieşte mai mult de 30 sau 40 de ani. Frizeria era în centru, pe colţ, dar a fost demolată când s-a construit Catedrala Episcopală, şi a lucrat acolo până în 1990, când a ieşit la pensie.
După Revoluţie, imediat, a deschis primul salon privat de frizerie şi coafură din Caransebeş, pe care l-a botezat „Figaro”. Era 1 noiembrie 1990 şi a lucrat acolo cu cei doi băieţi ai lui, Claudiu şi Tibi, care acum e în Germania.
Îl întreb ce clienţi mai deosebiţi a avut de-a lungul timpului. „Am servit toată spuma Partidului comunist, înainte de ’89. Venea Trandafir Cocârlă, prim-secretarul judeţului, la Caransebeş, şi de fiecare dată se tundea la mine. Era Iosif Stolojescu, instructorul lui Nicu Ceauşescu, care venea special de la Sibiu să-l tund, fiindcă doar eu ştiam să-l iau «pierdut», cum îi plăcea lui. L-am mai tuns pe Vasile Tomazian, un actor foarte popular prin anii ’60… La noi s-a coafat şi Lucreţia Ciobanu… L-am tuns şi pe prietenul meu bun, solistul de muzică populară Ştefan Isac. Lui întotdeauna i-am făcut «valuri». După Revoluţie, Mircea Dinescu a fost pe la noi, când a fost invitat la Ziua Naţională, şi atunci s-a tuns şi i-am cântat la muzicuţă, l-am acompaniat. În spatele dumitale, dacă te întorci, ai să vezi pe perete o poză cu Ştefan Bănică Jr., pe care l-a tuns fiul meu cel mare, Tibi, dar poza s-a cam decolorat de la soare. Era să uit… I-am tuns pe toţi artiştii de la «Doina Banatului», pe Lae Perescu, directorul şi dirijorul ansamblului, l-am tuns chiar în autobuz. Ca să nu mai spun de fotbaliştii CFR-ului din anii ’50-’60, când oraşul avea echipă”.
A doua mare pasiune a lui Tibi Oghercin, după piepten şi foarfecă, a fost muzicuţa. A scos chiar şi CD cu muzică populară, romanţe, polci şi tagouri, pe care l-a înregistrat cu prof. Laurenţiu Iancu şi cu Costa Olan. Începuturile au fost însă prin 1956, pe vremea când la Caransebeş funcţiona Staţia de radioficare, el făcând parte din orchestra închegată în jurul acesteia. „Nu ştiu ce Dumnezeu s-a întâmplat, dar s-au pierdut benzile cu înregistrările de atunci. Până a murit, lui Nicolae Pârvu, de la Radio Timişoara, i-a părut rău după ele”.
L-am întrebat dacă simte că datorează cuiva, ceva, pentru vreun sprijin sau ajutor, ori pentru orice altceva. Zâmbeşte, apoi râde de-a dreptul. „Am dat de două ori examen pentru carnetul de conducere, mai demult, nu acum. Eu n-am învăţat nimic la «sală», dar mai mulţi clienţi de-ai mei sus-puşi au încercat să pună o vorbă bună pentru mine. Am dat examenul cu comisarul-şef Valentin Homescu, şeful de la Permise auto pe vremea aceea, şi am picat, de două ori, am fost bât-boată. Şi le-am spus tuturor că doar datorită comisarului-şef Homescu mai trăiesc. Dacă luam carnetul, eram mort demult”.
Acum, Tibi Oghercin nu mai tunde decât rar de tot, câte un prieten. Afacerea o administrează fiul lui, Claudiu, şi nora Dana, cea care ne-a şi oferit o cafea minunată cât timp am stat de vorbă.
Înainte de a pleca, două gânduri nu-mi dau pace şi îl întreb pe Tibi Oghercin dacă are idee cam câţi oameni a tuns în cei 70 de ani. Îmi spune că, nu demult, un ziarist i-a făcut un calcul aproximativ şi i-a ieşit că aproape cât populaţia Tel-Avivului, dar el nu crede asta. Mai degrabă merge pe mâna unui prieten, căruia, tot socotind, rezultatul i-a ieşit puţin peste 300.000, cam cât are Timişoara. Şi mai vreau să ştiu de unde până unde numele de „Figaro” pe care l-a dat salonului, de la personajul lui Beaumarchais sau de la opera lui Mozart?
„La început, am vrut să-i punem numele «Cei trei muschetari», fiindcă eram trei, eu şi băieţii mei Tibi şi Claudiu. Prietenul meu, director la Telefoane, când ne-a auzit, a zis că dacă-i pun numele «Figaro», până seara îmi şi instalează aparatul. Şi mi l-a şi montat”.
Claudiu se oferă să mă ducă în centru cu maşina. În poartă, Nea Tibi îmi face semn de rămas-bun. În mână are un telefon alb. Un mobil. Alte vremuri…
Adrian CRÂNGANU