Adrian CRÂNGANU

Cred că cel mai bun profesor pe care l-am avut vreodată la lecţiile în care mi s-a predat altruismul a fost Ion Chichere. Poetul Ion Chichere, cel care mi-a trecut pentru prima dată numele în catalogul acelora care veneau la Cenaclul „Semenicul”, pe vremuri o şcoală de literatură. Singur n-aş fi îndrăznit niciodată să merg acolo; nu mă simţeam în stare să-i am colegi pe aceia ale căror nume le citisem prin ziare ori pe coperta vreunei cărţi. Eu eram foarte tânăr pe atunci, iar el era mai copt decât mine cu vreo şase ani, dacă nu mă înşel. N-am de ce să mă ascund după deget, ne-am cunoscut într-o seară, într-un bar, fiindcă nici eu, nici el nu eram uşă de biserică. Ne-am împrietenit pe loc, iar la despărţire mi-a dăruit una dintre poeziile pe care avea obiceiul să le scrie pe şerveţele, între două pahare de votcă sau de rom, şi pentru care devenise celebru în oraş. După o săptămână m-a dus în cenaclu, iar după 12 ani, la editură, cu primul meu roman.

Între timp, însă, chiar dacă nu ne-am văzut foarte des, mi-ar plăcea să cred că am rămas buni prieteni. El avea timp să scrie. Era pensionat de boală, stătea foarte prost cu banii mai tot timpul, dar cred că asta era ultima lui grijă. Singurul lucru care îl interesa cu adevărat, singurul motiv pentru care cred că trăia, era poezia. Nu dorea decât să-şi vadă versurile publicate. Dar nu despre tenacitatea cu care şi-a urmărit mereu scopul vreau să vorbesc aici, ci despre faptul că, pe lângă o carte de-a lui, mai ieşeau întotdeauna două sau trei la care punea el umărul să apară. Poeţi tineri, pentru care garanta la edituri şi ale căror poezii le trimitea, de cele mai multe ori fără ştirea lor, la reviste literare, prin ţară. Din puţinii bani pe care îi avea, cumpăra plicuri şi timbre. Sute, dacă nu chiar mii. Nu ştiu, nu l-am întrebat niciodată. Pentru mine, ţin minte că a trimis trei. Şi că de zeci de ori m-a certat că sunt prea moale şi că nu-mi cunosc interesul.

Apoi, s-a întors roata şi am fost eu pus în situaţia de a hotărî dacă să public sau nu unele poezii, eseuri ori articole care mi se aduceau la ziar. Nu am stat niciodată prea mult pe gânduri, şi, dacă au meritat, au apărut. Au fost probabil zeci, dacă nu sute de ele.

Am văzut, însă, şi partea urâtă a lucrurilor, şi nu o dată. Am fost martorul egoismului şi indolenţei unor colegi care aruncau în fundul sertarelor manuscrisele pe care promiseseră că le vor citi şi sprijini să fie publicate. După un timp, suficient încât să fie uitate, le furam de la ei şi, dacă consideram că sunt bune, le dădeam în ziar. Altădată – şi asta nu demult –, am fost să mă documentez pentru un articol într-o tabără de creaţie. Când am vrut să fac fotografii, cel care era şeful pe-acolo, un artist cunoscut, de altfel, mi-a spus să nu-l pozez decât pe el, din mai multe unghiuri, pentru că dintre ceilalţi niciunul nu merită. M-am prefăcut că mişc aparatul într-o doară, dar i-am făcut şi lui câteva fotografii. În ziar, peste câteva zile, au apărut aproape toţi ceilalţi. Lui nu i-am dat nicio poză. Acum, când ne întâlnim, se uită chiorâş la mine, dar nu-mi pasă. Sunt oameni a căror ură mă onorează.

Cred, totuşi, că astea sunt doar nişte excepţii… Ultima lecţie de altruism, în ceea ce mă priveşte, am primit-o de la un critic literar, care, de mai bine de un an, mă tot bate la cap să-mi fac dosarul pentru Uniunea Scriitorilor, iar eu îl tot amân, sub tot felul de pretexte. Şi mă gândesc câteodată că poate Chichere avea dreptate în privinţa mea, că nu-mi cunosc interesul, nu ştiu ce să spun. Ce ştiu însă sigur e că am pe birou câteva texte de la nişte tineri, cărora am să le fac loc în ziar, în cel mai scurt timp. Şi am să mă bucur când au să apară, aşa cum bănuiesc că se bucura Ion Chichere când, din puţinii bani pe care îi avea, cumpăra timbre şi plicuri, să trimită poezii prin ţară.