Adrian CRÂNGANU

Într-una din zilele trecute, tot căutând la televizor ceva mai de Doamne-ajută la care să mă uit, ceva fără prea mari pretenţii, cu care doar să-mi omor timpul înainte de a-mi lua inima-n dinţi pentru a mă apuca de un articol, am dat peste nişte imagini foarte cunoscute, dar pe care, pe moment, n-am ştiut de unde să le iau. Eram şi puţin derutat, pentru că, în noianul de inepţii şi prostioare pe care îl parcursesem tot butonând telecomanda, m-am trezit brusc în faţa unor cuvinte scrise şi rostite în limba română, pe un canal englezesc. Am înţeles despre ce e vorba abia după câteva secunde, atunci când am văzut soldaţi furişându-se şi trăgând cu automatele din scări de bloc, gloanţe care muşcau din carnea clădirilor şi TAB-uri şi tancuri alergând nebune pe străzi ca în poligon sau, mai rău, făcând manevre ca-n vreme de război. Încă nerevenit complet, m-am ridicat din fotoliu şi m-am uitat la ceas, la dată. Şi mi-a fost ruşine că a trebuit să văd scenele acelea, pe care le cunoşteam atât de bine, ca să-mi aduc aminte ce s-a întâmplat în urmă cu 23 de ani.

Nu ştiu dacă aş fi scris despre asta, chiar dacă, în fiecare an din 1989 încoace, încerc să-i fac pe români să ţină minte că n-au voie să uite acel decembrie. Poate însă că sentimentul de vinovăţie pe care l-am încercat atunci, pe moment, să mă fi îndemnat s-o fac. Sau poate faptul că, atunci când i-am arătat – de ce să n-o recunosc, cu oarecare mândrie – imaginile acelea fiului meu, aflat lângă mine, ele l-au lăsat rece, spunând că le ştie, că le-a mai văzut, poate şi asta m-a împins să scriu.

Nu cred că am îmbătrânit şi am ajuns să trăiesc din amintiri. Sunt însă momente, minute sau ore pe care le-am trăit şi pe care n-am să le uit niciodată, pe care le văd şi acum cu o limpezime extraordinară, chiar dacă de ele mă despart 15, 20, 30 sau 40 de ani. Nu am avut o viaţă săracă în întâmplări, ba cred că de foarte multe dintre ele m-aş fi lipsit bucuros, însă acel decembrie 1989 le-a întrecut pe toate. Ţin minte perfect limita aceea, pragul dintre frică şi curaj, pe care le-am depăşit atunci când, în uzină, în 20 decembrie, am aruncat în foc, împreună cu alţi colegi, bucăţile de lemn pe care le aduseseră securiştii pentru ca strungarii să facă din ele bâte pentru Gărzile patriotice. Îmi amintesc, de parcă ar fi fost ieri, cum după aceea ne-am încolonat şi am plecat cu toţii spre centrul oraşului. Ţin minte până şi cum am râs atunci când un lăcătuş a scris pe o bucată de carton „Jos claul!”, şi cum i-am adăugat eu un „n” cu vopsea verde, deasupra. Şi mai presus de toate ţin minte încrederea pe care am avut-o în clipele acelea în cei de lângă mine, lucru pe care nu-l mai simţisem până atunci şi pe care nu l-am mai simţit niciodată până azi. Ţin minte şuieratul gloanţelor pe deasupra capetelor noastre şi scheunatul lor când ricoşau din ziduri. Ţin minte că-mi era, cumva, frică, şi cu toate astea nu-mi păsa dacă am să mor. Ţin minte cum am dansat Hora Unirii şi cum m-am îmbrăţişat cu necunoscuţi în plină stradă. Ţin minte totul, perfect.

Şi am să-mi amintesc şi la anul, aşa cum am făcut-o şi până acum, din ’89 încoace, şi aşa cum s-a întâmplat şi de data asta. Şi dacă mă gândesc bine, adevăratul motiv pentru care am scris nu a fost nici sentimentul meu de vinovăţie, nici indiferenţa fiului meu. Cred că pur şi simplu n-am avut încotro.