Zilele trecute am cotrobăit iarăşi prin cutia cu amintiri, lucru pe care, de altfel, îl fac ori de câte ori reuşesc să fac rost de puţin timp liber, şi am dat peste o întâmplare petrecută în liceu, deci cu o grămadă de ani în urmă, peste 40, de pe vremea când comunismul era în floare, dar care mi-a revenit, limpede, în memorie după ce am văzut la televizor un exemplu de logică primitivă, demnă de perioada de care tocmai am vorbit.
Mă refer la povestea cu Legea pensiilor, şi nu atât la ea, fiindcă n-am citit-o şi nici n-am de gând să fac asta, pentru că oricum n-aş înţelege o iotă din ea, ci aş vrea să mă opresc la felul rudimentar în care au folosit-o unii politicieni. Că e strâmbă şi nedreaptă, n-am nicio îndoială, numai că pe mine altceva m-a deranjat. Atunci când o parte dintre politicieni n-au fost de acord cu ea, aşa cum nu sunt nici eu, au zis că n-o votează, şi s-au ţinut de cuvânt. Din momentul ăla, pe la toate televiziunile vândute puterii apăreau ăia din cealaltă parte, cumpărătorii, cum ar veni, închideau un ochi, se uitau lung cu celălalt, şi ăla mijit, îl întrebau pe bietul om încolţit şi stingher dacă o votează, şi, când răspunsul era nu, rostit aşa, pierit, ăştia îl arătau cu degetul şi mârâiau printre dinţi, aha, deci voi nu vreţi să măriţi pensiile românilor! Săracul om, celălalt, se înroşea la faţă, bălmăjea ceva şi se făcea tot mai mic, până când dispărea cu totul.
Acum, care e legătura cu mine. Întâmplarea face să fi trecut şi eu, mai demult, prin ceva asemănător. Cred că prin toamna lui 1980, dacă nu mă înşel. Eram în anul III şi, cum era obiceiul pe-atunci, ne-au dus o săptămână la cules de struguri la Tirol. În ultima zi am auzit că cineva scosese ventilul de la o roată a maşinii profesorului de tehnologie, cel care răspundea de noi, şi, după ce i-au dezumflat-o, i-au mai şi împins Dacia în lacul de lângă depozitul în care dormeam. Bineînţeles că m-am spart de râs, toţi ne-am distrat, numai că luni, la prima oră, dracu’ a fost al nostru.
Profesorul ăsta, un nebun, ce mai încoace şi-ncolo, îşi ţinea orele întotdeauna numai şi numai în cabinetul de tehnologie, niciodată în clasă. Acolo, ne aşezase în amfiteatru după înălţime, iar în lunea aia a început ancheta. Ne-a ridicat pe toţi în picioare şi ne-a întrebat pe rând, începând cu primul, cel mai scund, dacă i-am scos ventilul de la roată. Cum nimeni nu era prost să recunoască, după ce răspundea se aşeza în bancă, aşa că, la sfârşit, cum eram cel mai înalt din clasă, doar eu am mai rămas în picioare. Am fost declarat vinovat şi mi s-a scăzut nota la purtare. Acum, după atâta vreme, mă întreb oare pe cine or să lase românii corigenţi la la alegerile de la anul.
Şi-ar mai fi o amintire care nu-mi dă pace, şi tot după o întâmplare pe care am văzut-o la televizor. Aia cu fuga lui Cătălin Cherecheş. Legătura cu mine: la vreo doi ani de la păţania de la Tirol, eram în Armată, la grăniceri, şi taman la Batalionul Satu Mare, de care ţineau Punctele de control şi trecere a frontierei Petea şi Halmeu. Ţin minte că se rugau ofiţerii de noi să ne ducem acolo, că o să avem hamuri şi mănuşi albe, ba şi caschetă pe deasupra, şi în plus mai puteam face rost de câte-un cartuş de BT dacă mai închideam ochii. Am preferat să-i ţinem deschişi şi să rămânem în pichete, cu bonetele noastre şi unde fumam Carpaţi, ne tundeam o dată la şase luni şi ne făceam bocancii cu cremă din două-n două săptămâni.
Totuşi, o dată ne-am dus până acolo, în inspecţie, şi, ca să nu murim proşti, dar cred că şi din politeţe, ca să facem conversaţie, am întrebat şi noi câţi au reuşit să fugă pe la Petea. Răspunsul a fost scurt, milităros: niciun primar. Nu încă.
Adrian CRÂNGANU