Liniştea domneşte valea; razele palide ale soarelui s-au retras sfioase dinaintea tăcutei nopţi, ce s-a lăsat de sus, de pe bolta desprinsă în uşoare valuri de argint, îmbrăţişând întreaga fire. Fâşiile lor agită norii deasupra plopilor încovoiaţi şi cufundaţi în trista lor melancolie.

Pădurea, cerul s-au înroşit, iar Timişul bătrân curge lin şi sfios, legănându-şi valurile ce dorm pe apele-i liniştite, privind înserarea şi umbra tainică a amurgului. Soarele a apus şi lunca îşi acoperă pe nesimţite luminişurile goale, cu mantia umbrei misterioase ce se destramă necontenit, ştergând decorul ce l-a acoperit cu aripile ei.

Melodiile codrului se îngână cu undele rostogolite, acompaniind liniştea şi soarele tăcerii. Oraşul şi-a transformat zgomotul monoton în armonia serii de toamnă, cu freamătul frunzelor galbene, ce îşi iau drumul veşniciei, rămânând pradă negurilor ce îl acoperă treptat.

Murmurul tainic al râului, tăcerea nopţii înstelate cu lună, ele toate au gonit iluziile şi dorinţele deşarte, îndepărtându-le de aripile visului şi poeziei. Vremea se scurge odată cu tinereţea şi viaţa noastră, iar clipele trec ca nişte năluci îndrăgostite, rostogolindu-se deodată în valurile întunecate ale necunoscutului. Razele soarelui se răresc pe zi ce trece. Vântul şuieră zgomotos prin pădurea din apropiere, a cărei podoabă s-a veştejit odată cu sfârşitul verii şi plecarea păsărelelor care umpleau de farmec şi voioşie natura.

Fumul coşurilor se ridică încet în şuviţe ca dintr-un potir. Niciun zgomot, nicio adiere, nimic nu se mai aude, decât cântecul de leagăn şi gândurile departe… departe… la vremea copilăriei.

Pr. Doinel Puiu MĂRGINEANU