Căutam copacii cu ramurile încărcate de fructe, căutam strugurii, nucile, gutuile. Nu mai sunt. A venit timpul strângerii lor. Totul a fost ca un cântec de inimă, ca nişte ploi ce ne zoresc să strângem undeva. Prin livezile toamnei, în tăcere, sub strigătul surd al covorului de palii, de frunze care ascund protector iarba măruntă, bună doar pentru păscutul oilor. Doar ele mai cutează să înfrunte apropiata iarnă.

Prunii, care şi-au lepădat şi ei roadele, îşi întind braţele descărnate spre cer a rugă, întru zăbovirea toamnei. Au în ei ceva din austeritatea monahală, ceva de sfinţi nu prea cucernici, dar resemnaţi în parte, în absenţa diademelor albastre care le-au fost răpite spre a fi transformate în cristalul lichid, cu forţa impulsivă a răchiei de Teregova. E toamnă la Teregova. Miriştea ei dă vigoare simfoniei de seară. Un vânt gelos caută să ne zădărnicească privirea. Poate vrea să furăm cu ochii din frumuseţea peisajului. Sunt obligat să închid ochii sub biciuirea lui necruţătoare. Din când în când, absent, mângâi cu gândul şi alte imagini. Gândul rămâne mereu acolo, încolţeşte, creşte, se prelungeşte ca o flacără spre care mergem. Lumea, cu arderile eterne, cu poienile de iarbă şi vis. Aici e marea iubire fără asfinţit, cărări deschise sub lumina ce prevesteşte doina pe care o cântăm de la începuturi.

Privesc iar zorii dimineţii şi amurgul anotimpului. Holdele cuminţi se lasă colindate de vânt. Am fost pe această vatră cu nume frumos, cu nume de suflet, dornic de a cunoaşte un timp rotunjit în amintiri fără margini…