E plină pădurea de tot felul de copaci. Unii sunt bătrâni și au coroană bogată, alții sunt bătrâni, dar nu și-au ținut drumul drept, au fel și fel de noduri, scârțâie. Alții sunt tineri, dar țin drumul drept și încep a-și făuri coroană bogată. Copacii bătrâni ce scârţâie încearcă să se clatine în calea celor tineri și îndrăzneți, doar, doar îi intimidează, îi sperie, iar ei greșesc drumul. Nu pot să accepte că niște copăcei pot să fie mai buni decât ei.
Așa e și cu omul. Atunci când cel mai tânăr își înalţă aripile și zboară, cel înaintat în vârstă, cu oarecare experiență, începe să se plângă. Oare de ce plânge și se revoltă? Îi pasă lui dacă greșește un X al cărui nume nici măcar nu-l cunoaște? Nu. Îi este doar teamă că acel X poate să fie mai bun decât el, să primească o răsplată mai mare la locul de muncă.
Adesea ajung la urechile fiecăruia revolte ale unor oameni mediocri, ce nu pot să trăiască în pace, că-i roade invidia pe capra vecinului, ce o doresc în curtea lor. Mereu au ceva cu vecinul ce poate are leafa mai mare, e mai bine văzut în societate fiindcă e probabil medic, dascăl, inginer etc. Ar dori, dacă se poate, să se întâmple o catastrofă, și cei care și-au șlefuit cămăruțele minții studiind, cei care sunt o comoară la locul de muncă, cei care fac față unor situații grele ori de câte ori este cazul, cei care fac față oricăror situații-limită, oricărui stres, oricărei noutăți, încercări cu sorți de izbândă, să primească o cojiță de pâine sau nici atât, iar ei, care nu știu decât să care o ladă cu portocale pentru a se bucura de ale pântecelui și de cele mai lumești lucruri, să fie slăviți. Doar ei fac munca cea grea, ridică o ladă cu portocale pentru care sunt răsplătiți de patron cu un bănuț, nu cei ce lucrează cu viața omului, cu sufletul lor, nu cei ce transmit înțelepciune și modelează personalități, nu cei care ajută știința să cucerească întregul Univers infinit pentru ca cei ce cară o ladă de portocale să se răsfețe cu o manea pe un iPhone.
Există mulți oameni complexați. În copilărie, aceștia se leneveau și fugeau de carte, erau în umbra celor muncitori, ce alergau după înțelepciune. La maturitate, își doreau să moară vecinul, că poate așa ar putea să se înfrupte din capra acestuia, fără să se gândească la faptul că acea capră le aduce și lor câte un strop de lapte, că fără ea, odată mâncată, ar pieri și ei.
Complexele sunt nenumărate. Dacă iei un mijloc de transport în comun, nu ai cum să nu auzi revolta unui șofer pe câte un conducător auto: „Nu știu de ce au dat și femeilor permis auto!“. Uite că și femeile au permis auto, ca tu să fii din ce în ce mai complexat. Doar cu acest fapt mai erai cu un pas înainte. Ce mare lucru! Te urcai la volanul unui mijloc de transport gândit de alții și erai puternic. Femeile acestea! Nu le e de ajuns că au grijă de casă, de copii, ba chiar și de soț, câștigă la locul de muncă uneori mai mult ca bărbatul, acum să mai conducă și mașini! Vai de cei complexați! Niciodată nu se vor putea ridica din mocirlă.
În viață, cel mai mic ar dori să lovească cu revoltă în capul celui mai mare, fără să gândească la faptul că în acest fel tot în el lovește. Fără cei mari, cei mici nu se vor putea descurca niciodată. Cum ai putea să ai o construcție grandioasă, dacă tu nu ești priceput asemenea lui Manole, meșterul din balada populară „Monastirea Argeșului“? Poți însă să fii lucrat de mândrie și să lași meșterul să moară pe acoperiș, ca Negru Vodă, asta poți, iar când ai din nou nevoie de el, ia-l de unde nu-i.
Și în Sfânta Scriptură, care e plină de înțelepciune, e arătat că fiecăruia îi este dat cât poate să ducă – cel care e împărat poate să ducă acest jug, dar cel care e covaci, de exemplu, nu poate să mânuiască împărăția ca fierul ce-l modelează sub ciocan.
„Doamne, toate sunt prin tine/ Şi averea, şi puterea,/ Fericirea, mângâierea:/ Ce ne trebuie ştii bine./ Dai cu dreaptă socotinţă;/ Mulţumiri şi suferinţă:/ Lui Isus i-ai dat o cruce/ Căci ştiai c-o poate duce;/ Când dureri ne dai şi nouă,/ Ne dai plânsul ca o rouă;/ Când dai marilor putere,/ Nu le dai nici o plăcere,/ Când dai răilor cruzime,/ Dai blândeţe la victime./ Eşti puterea înţeleaptă/ Şi justiţia cea dreaptă;/ Fă oricând ce vrei din mine./ Doamne, toate sunt prin tine…“, spune scriitorul Alexandru Macedonski în „Doamne, toate…“. Toate sunt cu măsură în lumea asta, după cum au observat mulți mânuitori ai condeiului și au lăsat gândurile lor sigilate în tiparnițele presei. Nimeni nu primește în viață mai mult decât poate duce, atât cel care se plânge la orice pas, cât și cel care-și poartă crucea cu bărbăție.
Ana-Cristina POPESCU