Am privit cu nostalgie spre teiul din fața casei. Era obosit asemenea unui om care a trudit o zi, pe urmă două, trei, ca mai apoi să se frământe o viață. Un timp a zâmbit soarelui și, în durere și osteneală, a născut muguri. Fiecare, în funcție de pricepere, de talent, de efortul depus, creează inițial muguri, apoi prinde roade, roade ale ostenelii lui. Prin voință și multă muncă, mugurii se transformă în frunze. Fiecare frunză e o cunună pe fruntea celui ce a făurit-o. Într-o viață aduni zeci, sute, mii de frunze. Pentru fiecare frunză creată e nevoie să rupi o părticică din tine, să scapi câte o lacrimă, să îmbrățișezi câte o rază de lumină. La un moment dat te vei încununa de frunze, vei simți acea împlinire după care ai alergat în fiecare secundă fără să te gândești o clipă că e prea mult și că e timpul să te oprești.
Toamna este cea care vine după ce copacul tău e desăvârșit, și începe să muște din frunze. Într-o dimineață răcoroasă se îmbolnăvește cea mai mare frunză. Te lupți ca să o salvezi, te încăpățânezi să urci pentru ea muntele cel sfânt, dar ea se stinge treptat. Pe zi ce trece e tot mai palidă, până ce într-o seară se desprinde de pe ram și cade. Ea a fost prima frunză ce a plecat, lăsând în urma ei o durere vie, însă răcoarea dimineților ce vor urma va mușca fața altor frunze și ele își vor lua zborul spre drumul celei dintâi.
Treptat, te vei obișnui. La un moment dat, după o trudă zadarnică depusă pentru a salva frunzele, te vei găsi gol în fața iernii, asemenea teiului ce îmi zâmbea trist din fața ferestrei.
Nimic nu e veșnic în această lume. Toate trec. Atât lucrurile frumoase, cât și cele otrăvitoare trec. Totul este într-o continuă mișcare. Totul aleargă, nimic nu stă pe loc. Ieri am înmugurit, azi am înflorit, iar mâine ardem, încercând să oprim timpul.
Ana-Cristina POPESCU