Trăim într-o lume a esteticului în care este plăcut tot ceea ce violentează privirea prin grandoare, strălucire, forme, culoare. Lucrurile simple au fost aruncate undeva și trase peste ele o perdea a uitării, au fost lăsate să doarmă sub o pânză albă, pe care a început să se aștearnă praful. În locul lor se ivesc zi de zi, ca ciupercile după ploaie, vile colosale, care mai de care cu moț în frunte.
Cel mai trist este că într-o lume a măreției nimic nu mai e original. Imitația, furtul sunt la loc de cinste. Cel care crede că l-a prins pe Dumnezeu de un picior, că i-a căzut și lui un ban în buzunar ca ciocoilor de odinioară, începe a-și arunca privirea roată și a aduna tot ceea ce este sclipitor pentru un moment, tot ceea ce luminează o clipă ca un licurici în noapte. Atât de mult pot să se mărețească și ei, o clipă dintr-o noapte de vară. Scăldați în noaptea nepriceperii, se văd strălucitori, dar tot ce au fărbuit se risipește în scurt timp.
Am văzut oameni care ieri și-au zugrăvit fațada casei într-un fel, pentru ca astăzi să o zugrăvească după altă imagine copiată de nici nu mai știu unde, iar mâine, fără ca fațada să necesite o altă intervenție, este modificată după o altă modă. Așa fac și cu gresia din casă, cu mobilierul, cu tot ce le vine la îndemână. Aruncă lucruri noi, pentru altele mai cu moț, și tot așa până ce la un moment dat, când au să se vadă nevoiți să se mulțumească cu un palat de doi metri, săpat într-un loc de veci. Oare ce mulțumire sufletească au avut acești oameni ce au alergat după fațade colorate? Oare ce satisfacție au obținut din lăcomia lor după sulimeneală? Oare lucrurile simple nu mai sunt frumoase? Oare armonia a dispărut în această goană după grandoare? Pătrunzi în instituții care se întrec între ele în ceea ce privește grandiosul, dar oamenii puși să îndrume alți oameni, să ofere un serviciu contra altui serviciu, sunt reci, necooperanți, plictisiți de toate, atât de plictisiți, încât te-ar alunga imediat pe ușa pe care ai intrat, ca să nu le mai tulburi lâncezeala.
Ne pierdem într-o lume de gheață, o lume mărginită de fațade colorate menite să fure o clipă privirea, și uităm să mai fim oameni, uităm să ardem atunci când vedem chipul celui neputincios. Nu avem timp să stăm o clipă și să ștergem o lacrimă, căci culorile ne ademenesc, ne cheamă să gonim în căutarea lor, ne oferă paleta cea mai impresionantă care să ne depărteze de limpezimea izvorului, de adierea vântului, de cântecul păsărilor, de mirosul fânului proaspăt cosit, de tot ceea ce este simplu și armonios.
Cel care are cea mai de lux mașină, cel mai scump smartphone, cea mai impunătoare vilă, e cel mai apreciat. Cel modest, care se lasă pe sine pentru alții, e bun când ajută, dar în clipa imediat următoare este marginalizat, căci nu se ridică la nivelul celor ce sunt robii arginților.
Argintul e împăratul la care se închină omul în goana lui nebună. Și mă întreb din nou, de ce face acest lucru? Ce plăcere deosebită găsește în farba menită să acopere imperfecțiunile? De ce nu pătrunde dincolo de pereții fărbuiți? Oare interiorul e puternic sau e putred? Cornițele colorate ce împodobesc exteriorul ca niște antene menite să recepționeze tot ceea ce estetic e gata să impresioneze privirea, oare nu lasă tot ceea ce este mai uman în interior să se stingă?
Până una, alta, trăim într-o lume a esteticului, în care doar ceea ce este plăcut ochilor e bun, restul e ocolit, înlăturat, distrus, fără cea mai mică ezitare că ar putea să folosească cândva, măcar ca obiect de studiu sau ca o amintire a unor tradiții uitate. Câți oameni nu au aruncat din gospodării plugul tras cândva de cai sau semănătoarea? Mai bine le donau unui muzeu al satului, iar exemplele ar putea să curgă fără încetare, asemenea unei ape ieșite din albie. Lucrurile atât de utile celor ce au trudit cândva au devenit obiecte inutile, incomode, obiecte menite să stânjenească fațada colorată în care ne înveșmântăm.
Lumea se schimbă în fiecare clipă, iar clipa în care lumea se rotește astăzi este cea a chipului vopsit, menit să acopere putregaiul ce sapă adânc în suflete.
Ana-Cristina POPESCU