Recunosc, uneori am mai scris urât despre români. Nu-mi cer scuze pentru ce-am făcut şi nici nu încerc să mă dezvinovăţesc pentru asta. Aşa am socotit eu în momentele alea, că o merităm cu vârf şi îndesat. De câteva ori m-am oprit, spun asta fiindcă povestea a durat ani buni, însă, de fiecare dată când ne făceam iar de mirul lumii, o luam şi eu de la capăt. Am pus punct cu adevărat reproşurilor şi trasului de urechi cred că în urmă cu vreo doi ani, dacă-mi aduc bine aminte, când am înţeles că nimic din tot ce scriu nu ajută pe nimeni, că nu sunt în stare să îndrept lucrurile nici măcar cu un milimetru, ba, mai mult, obsesia asta a mea, fiindcă asta cam începuse să fie, îi supăra deja pe unii şi pe alţii, mai cu seamă pe cei plecaţi dincolo, pentru care banii şi lipsa de demnitate au mers mereu mână-n mână. Am tot scris despre asta până mi-am dat seama că am rămas singur cuc cu ideile mele şi că maşina în care sunt a luat-o demult pe contrasens. Şi-am mai înţeles că jignirile celor care mă făceau filosof sau visător sunt îndreptăţite. Şi-atunci ce rost mai avea să continui?
Niciunul. Mi-am căutat alte subiecte şi am reuşit, credeam eu că definitiv, să-mi scot din minte toate păcatele de care ne făceam vinovaţi. Am ridicat din umeri şi mi-am zis că nu e treaba mea să fiu sfânt şi să ţin predici într-o biserică pustie. N-am vocaţie pentru aşa ceva. Toate teoriile astea mi s-au năruit însă cât ai clipi în seara în care n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să mă uit la o prostie de emisiune despre români şi ce sunt ei, adică populaţie sau popor.
Filosofului din mine nu i-a mai trebuit altceva ca să caşte ochii şi să ciulească urechile, mai ales că problema asta mă rodea şi pe mine de ceva vreme, însă până atunci nu reuşisem s-o formulez exact. Oricum, discuţiile s-au încins şi s-au întins până noaptea târziu, aşa că n-am aflat concluzia finală, şi, ca să fiu cinstit, nici nu mă prea interesa, aşa că la un moment-dat am schimbat canalul.
Noaptea care a urmat a fost însă pentru mine un bun prilej de reflecţii. După ce m-am întors de câteva ori în aşternuturi şi-am fumat vreo două ţigări peste program, tot meditând eu aşa mi-am zis că, eu cel puţin, prima oară când m-am simţit popor a fost în decembrie ’89. Poate c-am fost naiv, nici până azi n-am reuşit să mă hotărăsc în privinţa asta, dar aşa am simţit eu în zilele şi nopţile alea, că am 23 de milioane de fraţi şi surori, de mame şi taţi, de unchi şi mătuşi, de bunici şi de verişori şi verişoare. Cine a fost atunci pe străzi ştie despre ce vorbesc. I-aş fi putut băga pe toţi în sufletul meu ca într-o traistă, şi tot ar mai fi rămas loc pentru încă pe-atâţia.
N-am reuşit s-o umplu nici măcar într-un alt decembrie, cel din urmă cu patru ani, atunci când m-am simţit pentru a doua, şi ultima oară, popor. Minunea s-a întâmplat la înmormântarea regelui Mihai, când România cred că n-a fost niciodată mai frumoasă. Şi iar am simţit că mă-nrudesc cu toată ţara într-o durere blândă ca o mângâiere. Până a doua zi.
În rest, aproape 32 de ani, m-am simţit populaţie. Populaţia aia despre care am scris urât şi care se consideră nedreptăţită că o capodoperă ca „Las Fierbinţi”, pe lângă care „Pe aripile vântului” e pistol cu apă, nu primeşte cel puţin două sau trei sute de Oscaruri. Iar eu, din când în când, mă mai uitam la traista care acum e goală. Nu mai am 23 de milioane nici de fraţi, nici de mame şi taţi, nici de bunici, de unchi şi mătuşi, nici de verişori şi verişoare. Mai am doar o soră. O cheamă Dana.