Adrian CRÂNGANU

Prima oară când am auzit că aş fi avut de a face cu medicii – şi spun asta fiindcă într-o seară, neavând altceva mai bun de făcut, m-am uitat puţin la televizor şi am văzut un ginecolog care i-a cerut câteva milioane unui om care se vedea cât de colo cât e de sărman, pentru a catadicsi să-i asiste nevasta la naştere –, prima dată, deci, s-a întâmplat atunci când aveam un an. Eu n-am cum să-mi amintesc, dar mamei îi plăcea să-mi povestească din când în când cum, având otită, ţipam ca din gură de şarpe, de speriasem toată policlinica şi încă vreo câteva străzi dimprejur, drept pentru care toţi cei care au fost atunci de faţă mi-au prezis un viitor strălucit în muzică. Din toată întâmplarea asta deduc că mama n-a trebuit să scoată niciun leu din portofel, ci doctorii aceia m-au tratat ca să scape cât mai repede de mine.

Anii au trecut, profeţia celor care mă vedeau un mare cântăreţ nu s-a adeverit, însă am fost un copil şi mai apoi un tânăr suficient de sănătos încât să dau cât mai rar ochii cu ei. Cu o excepţie, pe care era s-o uit. Aveam în bloc un doctor, nu mai ştiu ce specializare avea, dar eram prieten la cataramă cu fiul lui şi mergeam foarte des la ei în casă. Eram la vârsta la care nu-mi puneam întrebări şi luam lucrurile aşa cum erau, iar asta însemna că mi se părea cel mai firesc lucru din lume ca bunul meu prieten să aibă în cameră un pian şi absolut toate jucăriile la care visează un copil, iar familia să se plimbe, pe vremea aceea, cu o maşină străină… Azi, e şi el medic, un medic de excepţie, aşa am auzit, căci de văzut nu l-am mai văzut de mai bine de 30 de ani. Am vorbit de câteva ori cu el la telefon, ca să-l rog să se ocupe personal de un prieten sau altul, dar atât. Ce-am mai auzit în rest despre el ar fi că are atâţia bani că nu mai ştie ce să facă cu ei.

În ceea ce mă priveşte, a doua oară când am avut probleme serioase de sănătate a fost în armată, atunci când, cu doar două săptămâni înainte de liberare, m-am îmbolnăvit, Dumnezeu ştie cum, de hepatită. Cum eram în frontieră, la început am stat câteva săptămâni într-un spital civil, la Negreşti-Oaş. Acolo, ştiindu-se că sunt militar, toată lumea, de la infirmiere şi asistente, şi terminând cu medicii, nu ştia cum să mă cocoloşească şi să mă facă să mă simt bine. Bucătăresele mă îndopau cu mâncare cât era ziua de lungă, iar şeful de secţie, un medic bun, de altfel, din câte am înţeles, mi-a cumpărat din banii lui rebusuri şi cărţi, să citesc, să-mi treacă vremea mai uşor.

A treia oară n-a mai fost însă la fel de bine. Acum câţiva ani am fost bolnav, foarte bolnav, şi câteva luni nu m-am mişcat de pe patul de spital. În jurul meu, în salon, se venea şi se pleca, doar eu rămâneam, exasperat, tot acolo. Mai mult de jumătate dintre cei care s-au perindat prin spital au făcut-o ca să-şi aranjeze pensia de boală, cu toate că erau sănătoşi tun. Şi toţi, fără excepţie, se mirau de ce pe mine nu mă pensionează pe cinsitite. Mi-au spus apoi şi cât m-ar costa la negru toată afacerea. Eu însă nu asta voiam; eu mă rugam în fiecare noapte doar să mă fac bine, şi-atât.

După cum se vede, am reuşit să nu dau niciodată bani la doctor. Nu din zgârcenie, ci doar fiindcă aşa a fost să fie. Acum, însă, aş da oricât celui care ar putea să mă trateze de silă. De sila care mă cuprinde la vederea a tot ceea ce se petrece, de când cu suspendarea, în jurul meu.