Mereu m-am gândit că, dacă ar fi să-mi aleg, ca în poveste, trei dorinţe care să-mi fie împlinite, ele ar fi, în ordine: sănătate, să văd Can-Can-ul la Moulin Rouge şi să merg la Barcelona, să vizitez Sagrada Famiglia, a lui Gaudi. Sănătatea e pe primul loc de atunci, cred că de vreo trei ani, de când era s-o pierd definitiv. Abia în zilele acelea, când viaţa îmi atârna chiar de un fir de păr, i-am înţeles importanţa. Nu mai vreau însă să stărui asupra acelor vremuri, pentru că am tot scris despre ele. Ceea ce contează e că ele mi-au răsturnat scara de valori, şi încă din temelie. Can-can-ul aş vrea să-l văd pentru că pur şi simplu îmi place. Îmi plac şi muzica lui Offenbach, şi mişcările dansatoarelor, şi armonia dintre ele, întregul pe care-l dau împreună. Cât despre Sagrada Famiglia, e, după părerea mea, locul pe care, dacă nu-l vezi cu ochii tăi, se poate spune că ai trăit degeaba. E ceva de poveste acolo, la Barcelona, un fel de catedrală ridicată de demoni. Un fel de copac cu rădăcini sfinte şi trunchi păgân. De-aceea aş vrea să o văd. Să muşc dintr-un fruct şi să simt ce gust are. Asta e a treia mea dorinţă doar fiindcă întâi m-am îndrăgostit de Can-Can şi abia târziu am aflat de Sagrada Famiglia. Cu timpul, însă, s-ar putea să inversez ordinea dorinţelor.
Am spus toate astea doar ca o introducere, pentru a mă putea face mai uşor înţeles în continuare. Pentru asta am să mă mai întorc puţin în timp, pe vremea când, nu ştiu ce mi-a venit, dar am început să încerc să înţeleg de unde vin şi ce înseamnă unele expresii pe care le auzeam la tot pasul în jurul meu, ori le foloseam eu însumi. Atunci – eram copil pe vremea aceea – nimeni n-a ştiut să-mi spună ce înseamnă târcoale sau pe unde e căpuşa, fiindcă guşa ştiam, ori de unde vin „calul de bătaie” sau „şapul ispăşitor”. La unele am aflat răspunsul peste ani, la altele, recunosc, nu demult, iar la două dintre expresii nu-l ştiu nici acum.
Habar n-am de unde vine „cancan” când e vorba de „showbiz”. Cred, însă, că nici nu am vrut cu adevărat să ştiu, şi asta numai din cauza dezugustului pe care mi-l provoacă lumea mică, dar mai ales măruntă, a aşa-ziselor vedete pe care trebuie să le înghit când deschid televizorul, indiferent, sau aproape indiferent pe ce canal m-aş uita. Pretutindeni mi se arată o lume goală, fără haine prea multe şi cu creier cât mai puţin, o lume veselă forţat sau încercată de drame de doi bani. De pildă, mie nu-mi pasă nici cât negru sub unghie dacă Marcel Toader a altoit-o pe Gabriela Cristea, că Iulia Albu şi-a făcut o rochie dintr-o portieră de Volkswagen, că Andreea Tonciu şi-a scurtat nasul şi e şi mai urâtă ca înainte, că Traşcă, eterna mireasă, se mai mărită pentru cinci minute, că Bahmuţeanca se judecă şi cu hârtiile igienice de la firma lui Prigoană. Nu. Nu mă interesează absolut deloc. Cam tot ce-am înşirat până acum se înscrie în ceea ce se numeşte „cancan”, scris fără linioară. M-am gândit multă vreme, aşa cum am mai spus, şi am încercat să înţeleg de unde vine expresia. Până la urmă, am găsit un răspuns, dar nu-mi place, fiindcă se leagă de dansul atât de minunat de la Moulin Rouge. Şi acolo, fetele îşi ridică poalele-n cap. Cu diferenţa că o fac cu artă.
În condiţiile astea, chiar dacă nu e el de vină, Can-Canul-ul trece pe locul trei în dorinţele mele. Pe doi a urcat, de azi, Sagrada Famiglia. Copacul cu fructe cu gust de păcat.
Adrian CRÂNGANU
