În frumoasa lor îmbinare, culorile care alcătuiesc Drapelul patriei, a cărui zi o sărbătorim în 26 iunie, îşi au, după opinia noastră, o existenţă de multe secole. În acest sens, vorbesc numeroasele mărturii istorice scrise şi nescrise, care au format în literatura de specialitate obiectul atenţiei cercetătorilor trecutului de luptă al poporului român.

Ne vom referi aici doar la câteva ştiri istorice mai puţin cunoscute publicului cititor. Între acestea, ni se pare interesantă menţiunea făcută de istoricul german J.F. Neigebaur, într-o lucrare a sa publicată în 1851, la Braşov, potrivit căreia cele trei culori ale Drapelului României sunt o moştenire de pe timpul Daciei Traiane.

Dar cel mai vechi document cunoscut, în care Tricolorul roşu-galben-albastru este descris ca formând culorile Daciei, datează de la începutul secolului al VI-lea d.Hr.

În Novella XI, emisă la 14 aprilie 553 d. Hr. de către Împăratul Iustinian, în care sunt menţionate teritoriile supuse Episcopiei din Iustiniana Prima, ce cuprindeau părţi din fosta Dacie Romană, se afla şi descrierea stemei acestor ţinuturi. Ea reprezenta, alături de regiuni din Panonia Secunda, Dacia Romana, care în timpul lui Iustinian era formată din Dacia Cisdanubiana (Dacia Mediterraneea şi Dacia Ripensis) şi Dacia Transdanubiana, aceasta din urmă cuprinzând în mod cert părţile vecine cu Dunărea ale Banatului şi Olteniei, de la gura Tisei până la cea a Oltului.

Deci stema cuprindea culorile: roşu în dreapta, auriu în mijloc şi albastru în stânga, aşezate în ordinea şi în poziţia culorilor Drapelului românesc de astăzi.

Prezenţa în stemă a semnelor Tribului Burilor, trib dac ce a locuit în Oltenia şi în sud-estul Banatului, dar mai ales specificaţia precisă că scutul roşu, în mijlocul căruia sunt văzute turnuri, reprezintă Dacia de dincolo, arată că partea stemei care cuprinde cele trei culori se referă la Dacia Traiană, confirmând afirmaţia lui J.F. Neigebaur că Tricolorul românesc este o moştenire de la începuturile mileniului I d.Hr.

Credem însă că expresia „Utramque Daciam” (şi Dacia de dincolo) nu înseamnă, aşa cum s-ar putea interpreta la prima citire, Dacia de dincolo de Dunăre (din nordul Dunării – n.a.), Dacie pe care o indica şi a doua diviziune a stemei – cea albastră –, ci Dacia de dincolo de Carpaţi.

Este ştiut faptul că Iustinian urmărea restaurarea integrală a vechilor hotare ale Imperiului Roman. Propunându-şi acest ţel, armatele sale au cucerit de la vandali Africa de Nord-Vest, de la ostrogoţi – Italia, de la vizigoţi – sudul Spaniei, iar la Dunăre au luat gepizilor teritorii de la Tisa până la Dunărea de Jos, întinzându-şi stăpânirea în Banat, Oltenia şi Muntenia. Documentele atestă că în aceste ţinuturi mai multe fortăreţe aparţineau romanilor.

Influenţa, dacă nu şi stăpânirea efectivă romană, se întindea însă şi în părţile din interiorul Banatului, în zona Rudăria – Oraviţa – Zlatiţa, ca şi în lungul drumului comercial care ducea spre regiunile aurifere din Munţii Apuseni.

Rezultatele săpăturilor întreprinse la Tibiscum, la nord de Caransebeş, sub conducerea lui Marius Moga, au confirmat existenţa aşezărilor romane până în secolul al VI-lea d.Hr.

Reprezentarea turnurilor pe scutul roşu pledează, de asemenea, în favoarea afirmaţiei că acesta reprezintă Dacia de la nordul Carpaţilor, adică Transilvania de astăzi.

Se ştie că stema Transilvaniei medievale cuprindea şi ea astfel de elemente, şi anume şapte turnuri. Aceasta poate constitui o dovadă a faptului că acest însemn nu este altceva decât vechea stemă a Daciei Apulensis.

Este posibil, deşi în Novella XI a lui Iustinian nu e specificat numărul precis al turnurilor, ca acesta să fi fost de la început de şapte, număr considerat sfânt la romani, ca şi la majoritatea popoarelor antice. Aceasta ar explica şi de ce în primele documente cartografice ale Evului Mediu, Transilvania apare sub numele de „Terra Septem Castrorum” sau „Ducatum Septem Castrorum”.

Culorile Tricolorului – păstrate din generaţie în generaţie –, împreună cu celelalte dovezi de cultură materială descoperite necontenit pe pământul patriei, dovedesc că poporul nostru a rămas mereu aici, pe acelaşi loc în care s-a format, înfruntând urgia vremurilor şi a valurilor succesive de cotropitori, luptând neîntrerupt pentru afirmarea existenţei sale. Aceste culori sunt caracteristice şi ţesăturilor şi ornamentelor de pe îmbrăcămintea poporului nostru, păstrate peste timp.

Tradiţiile puternice au făcut ca, în perioada modernă, Tricolorul să devină steag al Ţărilor Române, pentru prima dată în Transilvania, apoi în Ţara Românească şi în Moldova.

Nepărăsindu-şi niciun moment pământului strămoşesc, limba şi tradiţiile străbune, poporul nostru – făurar al unei istorii milenare – a păstrat neîntinate, cu demnitatea-i caracteristică, şi vechile culori ale Daciei Traiane: ROŞU-GALBEN-ALBASTRU.

Doinel PUIU MĂRGINEANU