Anul ăsta e prima oară în viaţa mea când n-am simţit că e Paşti. Nu zic că n-au plutit în aer liniştea, pacea şi bucăţica aceea miraculoasă de altceva care ne face o fărâmă mai buni şi mai luminoşi măcar pentru o zi, o oră sau o clipă, dar probabil că n-am fost eu în stare să trag aerul acela în mine, să-mi umplu plămânii şi sufletul cu el. Anul ăsta, pentru prima oară, nu ştiu de ce, dar n-am avut niciun chef să mai trimit mesaje pe telefonul mobil, aşa cum făceam de fiecare dată până acum în nopţile de Înviere şi de Crăciun, şi tot pentru prima dată am primit doar o mână de mesaje, de parcă lenea aceea de neînţeles care m-a cuprins pe mine a pus stăpânire şi pe cunoscuţii mei.
Şi asta nu e tot. Cu o zi, două înainte de Paşti, nu mai ţin minte exact, fiindcă întâmplările m-au buimăcit şi m-au obosit deopotrivă, m-am dus la un magazin să-mi cumpăr nişte amărâţi de tenişi. Vine căldura şi e timpul să înlocuiesc ghetele cu care am făcut iarna pe stadion, când sunt reporter sportiv şi stau în spatele porţii şi când bocancii se umplu de noroi, făcând două farfurii mari de pământ clisos în jurul tălpii, cu nişte încălţări mai uşoare. Nu cred că puteam să-mi aleg o zi mai nepotrivită nici dacă aş fi vrut. Magazinul era plin-ochi cu fete proaste de răsfăţate ce sunt, obraznice şi bosumflate, cu mame gălăgioase, sigure pe ele şi încruntate ca nişte jandarmi, cu buzunarele doldora de euro câştigaţi la babe, şi cu taţi cu priviri tâmpe, docile şi bovine, cu burţi de la bere şi de la statul acasă, care tăceau mâlc. În jurul meu hârtiile de ambalaj foşneau şifonate de zecile de mâini care cotrobăiau prin cutii pe care apoi le aruncau pe unde se nimerea, scaunele pe care ar fi trebuit să te aşezi ca să încerci pantofii erau ocupate de doamnele obosite de munca din străinătate şi, în general, în magazin prostia dădea-n clocot. Sub privirile pline de dispreţ ale celor obosite şi pline de bani, mi-am luat prăpădiţii de tenişi, m-am făcut mic, am plătit, ruşinat de cât de puţin a trebuit să scot din buzunar în comparaţie cu ele, şi am zbughit-o de-acolo cât ai clipi.
Nici asta n-a fost tot. Sâmbătă m-am trezit că n-am în casă de nici unele – nici pătrunjel, nici leuştean, nici ceapă verde. Şi cum prostia se plăteşte, am dat 2 lei pe trei fire obosite de pătrunjel, trei lei pe două ridichi uscate ca nişte stafide şi de o culoare roz bolnăvicioasă, iar pe leuştean şi ceapă verde puteam să dau şi o avere, că tot n-aveam de unde să cumpăr.
Şi povestea încă nu s-a terminat. Am ajuns acasă necăjit şi-am zis să mă mai înveselesc un pic la televizor, aşa că l-am aprins. Acolo, altă dandana. Rând pe rând, canal după canal, arătau cum hoţomanii de milioane de euro şi criminalii şmecheri, tineri de bani gata, se zbenguie liberi pe străzi şi prin cluburi. Sătul de toate prostiile astea, m-am gândit să caut ceva mai de suflet. Aproape imediat am găsit un program pe gustul meu: doamne celebre, pe urmele lui Iisus. Două secunde mi-a rămas zâmbetul pe buze, după care am înmărmurit pur şi simplu. În emisiune era vorba despre Nicoleta Luciu, Monica Tatoiu, Simona Gherghe şi Carmen Tănase. Dumnezeu să mă ierte, nu vreau să fiu rău, dar, după cum m-a învăţat la şcoală profesoara de Limba română, eu altceva înţeleg prin cuvintele „doamne” şi „celebre”.
Cam asta e tot, plus o slujbă de Înviere ţinută în dorul lelii de un popă care striga la nea Aurel să tragă odată clopotele. Dar, chiar şi aşa, la miezul nopţii Hristos a înviat. Şi pentru mine.
Adrian CRÂNGANU
