„EU SUNT PÂINEA VIEŢII.“1 (Ioan 6, 48)
„TU AI CUVINTELE VIEŢII CELEI VEŞNICE.“2
Pe când Mântuitorul Iisus Hristos învăţa în sinagoga din Capernaum, le-a explicat oamenilor prin cuvânt care este adevărata cale spre a dobândi viaţa cea de veci. „Adevărat, adevărat zic vouă, dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare, şi sângele meu, adevărata băutură.“3 (Ioan 6, 53-55)
Cuvântul este însă o adevărată artă. Sensurile lui figurate rămân adesea o enigmă pentru mulţi. Până şi sensul propriu al unui cuvânt dă bătaie de cap celor săraci în virtute, căci multă înţelepciune îţi trebuieşte şi multă lepădare de toată răutatea, de tot viciul, pentru a pricepe taina cuvântului.
Prin Cuvânt Dumnezeu a creat lumea văzută şi lumea nevăzută. „Dumnezeu era Cuvântul.“4 (Ioan 1, 1) Dintru început a existat Cuvântul. Prin El a luat fiinţă totul. Aşadar, Cuvântul ascunde o taină mare, greu de pătruns de cei care nu îşi curăţesc inima de molia viciilor, spre a o semăna cu lumina virtuţilor spre roade veşnice.
Cuvântul este cel care făureşte totul. El este enigma acestei vieţi, însă tot prin cuvânt se poate distruge şi ceea ce a prins formă. Dacă prin cuvânt modelăm, tot prin el putem ucide. De ce spun însă acest lucru? Spun acest lucru, pentru că sunt unii care folosec cuvântul cu pricepere şi aceştia sunt marii artişti, înţelepţii acestei lumi, dar tot atât de bine sunt unii care se folosec de cuvânt pentru a răni sufletul aproapelui sau pentru a distruge adevărul prin minciună. Mare taină este cuvântul. Greu cântăreşte sensul lui. Viaţă sau moarte, miere sau venin sunt buzele lui. Noi nu trebuie să cădem pradă cuvântului linguşitor şi mincinos, ci să ne purtăm paşii după cuvintele cele drepte, care de multe ori ne par aspre şi mai taie din orgoliul nostru.
Dacă prin Cuvânt s-a născut viaţa, tot prin cuvânt a primit contur şi adevărata lege. În Vechiul Testament, legea, învăţătura morală ne este transmisă prin cuvânt de Moise şi de prooroci, iar în Noul Testament, prin însuşi Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul Iisus Hristos, şi mai pe urmă de cei ce i s-au făcut următori prin viaţa lor. Decalogul primit prin Moise îşi găseşte plinătatea prin porunca iubirii spre care ne îndeamnă Mântuitorul Iisus Hristos.
Cuvântul rostit de Mântuitorul Iisus Hristos în sinagoga din Capernaum ne arăta care este adevărata hrană, hrana dătătoare de viaţă, „Pâinea vieţii“5.
În Vechiul Testament, poporul ales de Dumnezeu a fost hrănit prin Moise în pustie cu mană. Această mană era materială, supusă stricăciunii, la fel ca trupul omului. Cei care adunau mai multă mană decât aveau nevoie zilnic nu aveau dobândă de ea, căci se altera şi acest lucru se întâmpla pentru a întări credinţa poporului ales, a-l determina să respecte Cuvântul lui Dumnezeu, să facă ascultare şi să fugă de toată lăcomia. „Domnul însă a zis către Moise: Iată, Eu le voi ploua pâine din cer. Să iasă dar poporul şi să adune în fiecare zi cât trebuie pentru o zi, ca să-l încerc dacă va umbla sau nu după legea Mea. Iar în a şasea zi să adune de două ori mai mult decât adunau celelalte zile. […] Dar ei n-au ascultat de Moise, ci unii au lăsat din aceasta pe a doua zi; dar a făcut viermi şi s-a stricat.“6
Omul are mereu înclinaţia să pună accentul pe lucrurile materiale, pe lucrurile stricăcioase ale vieţii, şi nu pe cele veşnice, pe cele ce nu pier niciodată. Îşi hrăneşte trupul cu alimente ce se strică şi firesc şi trupul omului se va strica şi se va descompune ca şi alimentele consumate de el, după ce funcţiile vitale încetează să mai pulseze viaţa şi sufletul se desprinde de trup. Îşi înveşmântează trupul cu cele mai frumoase podoabe. Îşi clădeşte casă trupului pământesc pentru ca acesta să se veselească. Îşi clădeşte casă şi pentru odihna trupului după ce acesta încetează să mai funcţioneze. Munceşte şi îşi oboseşte trupul cu cele materiale, munceşte mai mult decât poate duce, lacom să adune cât mai multe bogăţii şi să se mândrească cu acestea în faţa oamenilor, încât din pricina oboselii nu mai priveşte spre cele spirituale şi cu timpul intervine nepăsarea faţă de cele spirituale, faţă de rugăciune, dialogul omului cu Dumnezeu prin Cuvânt, şi faţă de euharistie, unirea acestuia cu „Pâinea vieţii“7. „Părinţii voştri au mâncat mană în pustie şi au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care, dacă mănâncă cineva, nu moare. Eu sunt pâinea cea vie care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este trupul Meu.“8 (Ioan 6, 49-51)
Dacă ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos am face primul pas spre veşnicie şi ne-am depărta de lucrurile trecătoare, de toată deşertăciunea. Dar noi nici măcar nu vrem să ascultăm Cuvântul Mântuitorului Iisus Hristos, cu atât mai mult să-l primim în suflet şi să facem prin El roade ale vieţii veşnice.
Noi ne strângem comori pământeşti, mana este mai importantă ca pâinea cea dătătoare de viaţă. „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci acolo unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta.“9 (Matei 6, 19-21)
E urât viciu acela de a fura truda aproapelui. Şi furtul este de mai multe feluri. Unii fură produse matriale şi le însuşesc pe acestea ca şi cum ar fi munca lor şi se bucură în nebunia lor de ele, de roşia răsărită în grădina aproapelui, de animalul crescut de aproapele, de locuinţa acestuia, de banul câştigat cu trudă de acesta, şi nu îşi pun întrebarea dacă le-ar fura cineva munca pentru care au trudit cum s-ar simţi? Cu siguranţă groaznic, că au muncit zadarnic. Alt tip de furt este cel intelectual. De exemplu, un informatician inventează un soft revoluţionar în domeniul IT, iar altul îşi însuşeşte invenţia acestuia. Dar cel mai grav furt este cel al sufletului. Furtul acesta este săvârşit de opusul Binelui, de cel care este făcătorul a tot răul. El îşi încearcă toate armele posibile să fure fiecare suflet, să-l vitregească de fericirea veşnică. Nu există om, oricât de robit de păcat ar fi acesta, în care să nu existe măcar o scânteie din lumina binelui, însă aceasta devine oarbă din pricina multor neajunsuri ale vieţii acesteia trecătoare şi furul îi răpeşte sufletul dacă nici în ultima clipă a vieţii scânteia nu reuşeşte să nască flacăra adevăratei vieţi. (Va urma)
Pr. Ion TURNEA
Sfânta Scriptură, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.
2 Idem, Ibidem, Ioan 6, 68.
3 Idem, Ibidem, Ioan 6, 53-55.
4 Idem, Ibidem, Ioan 1, 1.
5Sfânta Scriptură, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.
6 Idem, Ibidem, Ieşirea 16, 4, 20.
7 Sfânta Scriptură, Editura InstitutuluiBiblic şi de Misiune al B.O.R., Bucureşti, 1994, Ioan 6, 48.
8 Idem, Ibidem, Ioan 6, 49-51.
9Idem, Ibidem, Matei 6, 19-21.
