Oricât mă străduiesc să-mi amintesc, şi chiar mă concentrez şi mă încrunt corespunzător când scriu asta, eu nu ţin minte să fi fugit vreodată din faţa cuiva sau a ceva, orice ar fi însemnat lucrul ăla. Asta nu înseamnă, automat, că sunt curajos, ci mai degrabă că încerc să nu fiu laş. Poate vreodată, când am fost mic, să mi se fi întâmplat, dar la mine, mă refer la mine cel de mai târziu, imaginile alea n-au ajuns. Dacă ar fi fost aşa, aş fi recunoscut, fiindcă frica nu e neapărat ceva rău. Rău e să te opreşti din drum în faţa ei.
Întotdeauna, oricât de supărat aş fi, zâmbesc unei amintiri în care fiul meu, acum mulţi ani, când era doar o mână de om, avea un concurs de karate, primul din viaţa lui, şi când să intrăm în sală prin spate, pe unde e locul sportivilor, am văzut matahalele de la echipa de handbal a Reşiţei, care aşteptau autocarul. Cum îl ţineam de mânuţă pe fiul meu, am simţit că palma lui îşi slăbeşte strânsoarea şi freamătă o clipă, apoi, cu ochii pe haidamacii ăia, cu toţii mai înalţi cu un cap şi decât mine, m-a întrebat dacă cu ei trebuie să se bată. I-am spus că nu, fiindcă, dacă ar fi fost atent, ar fi observat că nu le ajungea nici măcar până la genunchi, ci cu alţii mai mititei, pe măsura lui. În secunda aia, mânuţa lui a înviat în palma mea şi el mi-a zis, într-o doară, că dacă ar fi trebuit s-ar fi luptat cu ei, dar numai pe rând, nu cu toţi deodată.
Revenind la mine, poate că ar trebui să mai spun ceva. Şi anume că dacă, uneori, când am fost tânăr, am mai minţit ca să scap dintr-o situaţie sau alta, cu timpul am încetat să mai fac asta. La început, voiam pur şi simplu să văd ce mi se poate întâmpla dacă-mi recunosc o greşeală, iar apoi, când mi-am dat seama că asta mă face să mă simt mai bine, am continuat. Pe de o parte, n-a mai fost nevoie să ţin minte minciunile pe care le spuneam fiecăruia, iar pe de alta cred că asta îmi turna, în sensul bun, plumb în picioare, dacă, vreodată, mi-ar fi trecut prin cap să dau bir cu fugiţii dintr-un motiv sau altul.
Cred că de aia, sau şi de aia, chiar mă apucă greaţa, mă apucă fizic, când aud de cutare sau cutare că a şters-o din ţară ca să scape de puşcărie. I-am socotit întotdeauna milionari de doi bani, pe care, dacă ar fi să-i ţin de mână cum l-am ţinut acum multă vreme pe fiu-miu în spatele Sălii polivalente, ar smulge-o pe-a mea din umăr, fără să mă mai întrebe dacă cu matahalele alea trebuie să se bată, şi-ar tot fugi cu ea, probabil până în Grecia.
Să fiu cinstit, de la Elena Udrea n-aveam nicio aşteptare, dar absolut niciuna. Ea e ceva, aşa, ca un accident cu care regret că sunt contemporan şi, vreau, nu vreau, n-am încotro şi trebuie să aud ce mai unelteşte şi să văd cum, în loc de sfori, acum trage funii groase ca să scape.
Despre doctori, însă, nu că aş avea eu cine ştie ce părere minunată, dar de la Sorin Oprescu aşteptam mai mult decât demnitatea de babă pe care mi-a arătat-o. Aş fi vrut să-l văd cum se luptă cu matahalele alea de remuşcări pe care ar trebui să le aibă şi cărora sunt sigur că nu le ajunge nici măcar până la genunchi, şi nu să spele putina din faţa lor şi a noastră. Dar, cum am spus nu demult despre ungurii care ne-au umilit în ultimul hal la hochei şi la fotbal, vinovaţii sunt alţii. Fiindcă eu sunt convins că drumul ăla spre Grecia e pavat cu milioane bune de euro.
Şi sunt la fel de sigur că banii ăia ajung în chimirele ciobanilor pe care-i tot votăm din patru în patru ani. Nu, nici prin cap nu-mi trece să-i jignesc făcându-i aşa, dar exact asta eşti atunci când conduci o turmă. Tocmai în ideea asta, azi nu am să semnez sus, ci aici, şi puţin mai altfel decât de obicei:
Behe-BEHEHE