Adrian CRÂNGANU
Am început să uit. Am început să uit şi asta nu e bine. Am citit zilele trecute ceva, undeva, un lucru de care voiam să mă folosesc, să-l transform în subiect de editorial, dar nu mai ţin minte nici despre ce e vorba, nici unde l-am întâlnit…
Rândurile de mai sus le-am scris în urmă cu două ore. Atâta mi-a trebuit ca să-mi amintesc care era lucrul acela care mi-a atras atenţia şi pe care l-am considerat suficient de important încât să construiesc în jurul lui un articol şi pe care, cu toate astea, l-am uitat. Era ceva simplu şi a stat tot timpul chiar sub nasul meu, însă câteodată, seara, mă simt atât de epuizat după munca de peste zi încât cu greu îmi amintesc chiar şi la ce apartament stau. Iar acum exact asta s-a întâmplat.
Dar să spun despre ce este vorba. În urmă cu câteva zile, am citit o frază care m-a pus pe gânduri. La un moment dat, într-o povestire, Mircea Cărtărescu scrie, şi am să citez exact din carte, ca să nu greşesc nici măcar cu o literă, fiindcă, cel puţin pentru mine, pasajul acela mi se pare de o importanţă covârşitoare pentru starea de ne-citire în care s-a ajuns astăzi: „Probabil că unii dintre voi, prieteni prozatori pentru care mă chinuiesc, iată, de câteva zile să scriu istoria asta, nici măcar nu mai sunteţi atenţi”. Restul are legătură cu povestirea în sine şi de aceea m-am oprit. Ce vreau să spun e că, dincolo de faptul că a ghicit exact starea de spirit a mea, ca şi cititor, fiindcă, da, într-adevăr, la un moment dat ajunsesem să-mi cam pierd concentrarea, Mircea Cărtărescu înţelege perfect cui i-a mai rămas să se adreseze: unei mâini de oameni care, în vremurile astea tulburi şi nebune, n-au găsit altceva mai bun de făcut decât să-şi piardă timpul cu scrisul şi cititul, şi cam atât.
Nu vreau să-l contrazic; nu spun nici că are, nici că n-are dreptate. Cuvintele lui îmi aduc însă aminte de o întâmplare petrecută în urmă cu mulţi ani, atunci când nişte colegi răutăcioşi de la un alt ziar vorbeau despre redacţia în care lucram atunci că ne citim între noi, altminteri nimeni nu ne cumpără foaia. Aiurea! Nu era aşa, dar în privinţa celor scrise de Mircea Cărtărescu cred că ar trebui să mai reflectez.
Aproape oriunde mă duc, constat că o înjurătură grosolană e mai apreciată decât o sută de citate din clasici. Aproape oriunde întorc capul, văd oameni care, în loc să ia în mână o carte, oricât de subţire sau de uşoară, citesc ziare în care eu nici măcar cojile de cartofi nu le-aş împacheta. Aproape orice aş face, nu mă pot abţine să nu scriu despre cum simt că ne îmbolnăveşte ne-cititul şi cât de tare tuşim, ca naţiune şi ca generaţie, din cauza asta. Şi cum facem febră. E suficient să ne uităm seara la Ştiri. E ca şi cum ne-am privi îngrijoraţi termometrul scos de la subsuoară.
Pe toate acestea le ştiu foarte bine. Eu însumi citesc tot mai rar şi tot mai puţin. Timpul, mi se pare mie, se scurge tot mai repede, iar eu mă mişc parcă tot mai încet. Iar uneori, seara, ajung acasă rupt de oboseală şi atunci se întâmplă să uit. Uit uneori atât de intens, încât nu mai ţin minte nici măcar la ce apartament locuiesc, tot aşa cum, dacă mă simt rău, uit de unde să-mi iau medicamente: de la farmacie sau de la bibliotecă…
