De Ziua Limbii Române, o doamnă distinsă, faţă de care nu m-am sfiit niciodată să-mi arăt respectul, n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să încerc să-mi amintesc cum şi de ce am ajuns eu să consider data asta ca pe o a doua mea zi de naştere. Mergeam cu trenul, şi cred că aş fi putut să călătoresc aşa zile întregi, fără să mă satur de pomii care nu reuşeau să-mi oprească înaintarea, de fântânile care nu mă lăsau să-mi astâmpăr setea, sau de zarea care nu-mi dădea voie s-o ating, alergând odată cu mine. Nici gările părăsite nu mă sperie, nici hurducăielile nu mă descurajează, iar de minutele şi orele de întârziere nu-mi pasă, atâta timp cât gândurile nu mi se grăbesc, fiindcă nu le aşteaptă nimeni. Îmi plac trenurile şi n-am ce să-mi fac.

De cele mai multe ori, îmi îmbrac călătoria în muzica pe care o ascult la căşti. În ziua aceea, însă, mi le scosesem din urechi şi le lăsasem să atârne pe genunchi, fiindcă, la radio, cineva înfigea cuţite în chiar inima Limbii Române. Atunci am început să dau timpul înapoi, nu chiar până prin clasa a patra sau a cincea, când m-am îndrăgostit lulea de ea, ci mai încoace, spre zilele noastre, când mi-a devenit instrument de lucru. Şi mi-am amintit că primul articol mi-a apărut în ziarul Timpul din 1 aprilie 1991. Nu mai ţin minte ce titlu îi dădusem eu, fiindcă până la urmă redactorul-şef de atunci mi l-a schimbat, i-a spus „Marca-leul”, şi l-a publicat pe prima pagină, în centru. Şi azi mă mir cum de n-am leşinat de bucurie şi de mândrie. Am uitat şi am să mai uit multe zile, dar pe asta nu. Cred că după vreo două săptămâni am scris un articol pe care redactorul-şef l-a lăsat aşa de la titlu până la semnătură, căruia i-am zis „Tovarăşa Ayrton Senna”. Era vorba în el de o taximetristă care era să mă ia cu fulgi cu tot, pe mine şi pe fiul meu micuţ, aflat în cărucior, exact pe mijlocul trecerii de pietoni. Tot vreo două săptămâni de la întâmplare, am stat cu inima cât un purice, sigur că huiduma de şoferiţă o să vină în redacţie să mă bată. N-a venit, dar şeful meu a descoperit că pot să fiu şi comic dacă vreau şi m-a pus să scriu pamflete. Trei ani am avut o rubrică, „Telespectator” îi zicea, în care povesteam ce tâmpenii văzusem pe la televizor. Lumea o citea şi râdea, dar oamenii se dezumflau imediat ce ajungeau să mă cunoască. După scris, toţi îşi închipuiau că sunt bătrân, scund, burtos, chelios, şi-mi râd şi ochii în cap de veselie. Cum eu nu eram nici pe departe aşa, am simţit că-mi dezamăgesc cititorii şi cred că atunci m-am hotărât să nu mă las nici fotografiat, nici filmat. Mi-am zis că e mai bine să-l las pe fiecare să-mi plăsmuiască un chip după ce înţelege din scrisul meu.

„Telespectatorul” nu l-am mai scris din clipa în care eu însumi n-am mai zâmbit la prostiile pe care le aşterneam pe hârtie. Era, oricum, şi timpul să mă apuc de chestii mai serioase, aşa că am încercat să înţeleg ceva din politică, aşa încât şi cititorii mei să priceapă ce scriu. Atunci, ca să nu-i dezamăgesc încă o dată, le-am dat doar cam cât am crezut eu că pot să ducă. Cu restul, cu partea cea mai mare şi urâtă, m-am încărcat eu. Şi povara a tot crescut, cu fiecare clipă, cu fiecare zi, cu fiecare an.

Cu gândul la toate astea, nici n-am observat că trenul dormea de vreo jumătate de oră într-o gară. În faţă şi puţin în dreapta mea, la o terasă cu trei mese din plastic alb, câţiva beţivani se uitau ca prin ceaţă la televizor, la o conferinţă de presă în care Limba Română primea cadou de ziua ei şpiţuri în fund.

Şi dintr-odată mi s-a făcut dor de drum şi de ultima Românie frumoasă, minunat de tristă, aceea care, ca un înger, a străjuit cu aripile de flori calea de la Pământ la Cer a Regelui Mihai.

Adrian CRÂNGANU