Adrian CRÂNGANU

Dacă până acum, aşa cum am mai spus de nenumărate ori, am încercat să nu scriu despre politică, asta nu înseamnă, automat, că ea îmi e străină. Dimpotrivă. Am fost mai mereu legat de ea şi de oamenii care o fac, într-o formă sau alta, într-o mai mică sau mai mare măsură. Dar am fost. Aşa cum am spus, am încercat să o ocolesc, şi uneori am şi reuşit. Dar de observat, mereu am observat-o, de acolo, din colţul meu. Am tăcut tocmai pentru că atât de mulţi vorbeau despre ea, încât am preferat să mă număr printre cei puţini care n-o făceau. Iar atunci când m-a mâncat palma şi n-am mai putut rezista pornirii, am scris despre ea în şoaptă. Şi mi-ar plăcea să cred că am fost bine auzit, pentru că adevărul nu trebuie întotdeauna să-l strigi.

Poate că reţinerea mea are şi alte cauze, nu ştiu, n-aş putea să spun asta cu siguranţă, dar ceva m-a făcut să mă ţin mereu departe de politică. Freud era de părere că fiecărei fobii sau angoase trebuie să-i căutăm cauza undeva, adânc, în copilărie. Se prea poate. Tot ce-mi amintesc eu de când eram mic e că tovarăşii pe care îi vedeam la televizor sau care, din când în când, mai treceau pe la şcoală, erau cu toţii scorţoşi şi, dacă nu erau severi, erau măcar serioşi din cale-afară. Îmi era şi frică de ei. Nici când am mai crescut lucrurile nu s-au schimbat prea mult. Doar sentimentul s-a transformat, din frică, în dispreţ. Totul în jurul meu era doar o mare mascaradă şi-o minciună uriaşă, un teatru de păpuşi ieftin, de proastă calitate, în care conducea cine vorbea mai mult şi făcea mai puţin sau chiar nimic. Şi dacă stau acum şi mă gândesc, nimic nu părea să anunţe, atunci, că am să scriu măcar vreodată în viaţă, cu mâna mea, cuvinte ca „preşedinte”, „prim-ministru”, „deputat” sau „senator”, ori măcar „director”. Absolut nimic.

Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, poate şi eu, dar prea puţin. A trebuit să scriu acele cuvinte, şi nu doar o dată, ci de sute sau chiar de mii de ori. Am trăit momente în care atunci când acuzam cuvintele cu pricina, frazele îmi erau ciuntite de şefi sau, pentru ca unii sau alţii să stea liniştiţi, articolele nu-mi erau publicate deloc. Uneori, atunci când treceam de faza de lehamite, mă revoltam. N-am rezolvat însă niciodată, nimic cu asta. Am fost martorul neputinţei altor politicieni, atunci când le-am adus dovezi că vor fi furaţi la alegeri de cei aflaţi la putere. Nu m-am considerat un pârâcios, ci doar un naiv care voia să facă dreptate. Nu s-a făcut, pentru că „ceilalţi” controlau situaţia mai brutal decât o făcuseră vreodată politicienii aceia scorţoşi şi serioşi din copilăria mea.

Şi, uite-aşa, lucrurile s-au schimbat din nou şi duminică s-a votat. Faţă de alte dăţi, acum n-am mai stat nici cu privirea lipită de televizor, nici cu o ureche, mereu, la aparatul de radio. Mi-am văzut de treabă liniştit, fără să-mi fie câtuşi de puţin teamă că, de după vreun colţ, cineva o să-mi sară în faţă şi o să mă ciuruiască, şi o să considere asta un fleac. Nu, pentru că nu mai are cartuşe. Ultimul care s-a tras în războiul ăsta a plecat de aici, din Caraş-Severin, chiar spre el. Şi l-a lovit direct în tâmplă.