În fiecare dimineaţă mă trezesc cu gândul la ce fapte bune aş putea să fac pentru ca lumea din jurul meu să fie mai frumoasă. Din păcate, nu sunt cuvintele mele, cu toate că aş fi vrut din tot sufletul să le fi spus eu. Adevărul e că eu nu sunt, nu mai sunt chiar aşa. În primul rând, fiindcă dimineaţa, după ce-mi sună ceasul din telefonul mobil, mă aventurez cu ochii pe jumătate închişi spre bucătărie, cu grijă să nu nimeresc cu capul tocul uşii, care, la ora aia, e cel mai mare duşman al meu. După ce ciugulesc câte ceva, ca o vrăbiuţă, ca să mă amăgesc că nu fumez pe stomacul gol, îmi aprind o ţigară şi-mi beau cafeaua. Ele sunt, de fapt, duşul meu de dimineaţă. Când îmi mai vin un pic în fire, m-apuc să trec în revistă ce am de făcut în ziua respectivă. Şi-atunci îmi amintesc pe unde trebuie să merg, ce am de scris şi ce să citesc. Prin urmare, mi-e cam greu să mă gândesc la ce fapte bune am de făcut ca să înveselesc lumea.
Trebuie să recunosc că m-am lecuit de facerea de bine, şi asta cam demultişor, mai exact din clipa – destul de târzie, după părerea mea – când am înţeles că, oricât aş oferi, e întotdeauna mult prea puţin faţă de ce aşteaptă cei din jurul meu. Atunci am luat hotărârea să nu mai dau nimic până nu mi se cere, şi mai ales niciodată să nu las bacşiş. Le ofer oamenilor exact preţul pe care şi-l stabilesc ei. Nici mai mult, nici mai puţin.
În felul ăsta cred că nu-mi fac nici prieteni, nici duşmani, mai ales că, în rarele mele momente de singurătate şi plictiseală, mi-am dezvoltat o teorie proprie referitoare la Bine şi la Rău, scrise, bineînţeles, cu literă mare. Am început să lucrez la formularea ei când încă eram un băiat bun, adică, probabil, în perioada în care dimineaţa nu luam tocul uşii la ţintă cu capul, ci mă gândeam şi eu la ce fapte de ispravă să mă înham în ziua respectivă. Iar ultimul gest nobil l-am făcut atunci când, la rugămintea unui fost coleg, redactorul-şef al unui ziar on-line, am făcut prostia să-l iau pe lângă mine, la un meci, pe noul lui reporter sportiv, care lucra de vreo trei zile, şi să-l învăţ cam cum stau lucrurile pe un stadion. Băiatul era atât de nătâng, încât în minutul 58 i-am arătat în ce direcţie e gazonul, fiindcă el se uita în partea opusă, spre blocuri, şi-şi mai arunca din când în când privirea şi la auto-service-ul de lângă ele, iar în minutul 84 i-am dezvăluit că băieţii de la Caransebeş sunt cei îmbrăcaţi în galben, iar adversarii în roşu, fiindcă el nu observase încă asta. La sfârşit, i-am spus să-mi arate ce-şi notase în agendă. Nici măcar o literă, în timp ce eu umplusem şapte pagini. În fine, după ce am ajuns la redacţie şi am scris cronica, i-am trimis-o şi lui, pe e-mail. Nici măcar nu mi-a mulţumit.
A făcut, în schimb, altceva. Peste vreo săptămână, zevzecul s-a apucat să scrie despre fiul meu nişte prăpăstii chiar mai mari decât cele din capul lui, nişte prostii pe care, când le-am citit, mi-a stat inima-n loc. Bătea câmpii de la prima până la ultima literă a articolului, dar asta nu m-ar fi interesat dacă nu i-ar fi călcat, total pe nedrept, fiului meu viaţa în picioare.
A trecut, însă, totul, iar eu am început să-mi formulez teoria. Lucrez încă la ea în fiecare seară, fiindcă vreau să o îmbunătăţesc, şi fac asta înainte de culcare. Am întotdeauna la îndemână un pachet cu ţigări de foi, tari şi aromate, altele decât cele de zi cu zi, iar ultima o fumez la fereastra de la bucătărie, care dă în spatele blcului, privind spre o groapă care, atunci când plouă şi se umple de apă, seamănă perfect cu Africa. Şi nu-mi doresc nimic altceva, în clipele acelea, decât să ştiu că în ziua care a trecut n-am făcut nimic rău. Chiar dacă, în felul ăsta, n-am făcut lumea mai bună, sunt mulţumit că măcar am lăsat-o aşa cum am găsit-o.
Adrian CRÂNGANU
