Cred că e pentru prima oară, cel puţin în ultimii 25 de ani, când pur şi simplu refuz să mă mai uit pe canalele care dau ştiri politice. La două dintre ele am renunţat demult, fiindcă, aşa cum văd eu lucrurile, amândouă trăiau într-o realitate paralelă cu a mea, iar trompetele de-acolo care-şi ziceau ziarişti n-au absolut nicio legătură cu presa, de oricare ar fi ea. De data asta, însă, e altfel, nu vreau să mai văd nimic, şi mi se pare şi mie cu atât mai curios ce mi se întâmplă, cu cât, chiar dacă nu scriu cu subiect şi predicat desprea ea, politica se strecoară, mai întotdeauna, printre rândurile mele.

Adevărul e că am avut o perioadă în care nu m-am simţit prea bine, nu ştiu de la ce, poate de la oboseala adunată într-un an de muncă pe brânci, în care mi-am luat o singură săptămână de concediu, dar nici pe aia n-am dus-o până la capăt, poate alta să fie explicaţia, dar chiar n-am vrut ca durerile de cap şi starea de greaţă care nu mă slăbea o clipă să fie adâncită de lehamitea pe care mi-o provocau politicienii.

Lipsit de vlagă cum mă simţeam, am preferat să mă uit la lucruri care să-mi stârnească mai degrabă regrete, decât o silă pe care mi-e tot mai greu să mi-o stăpânesc. Iar unul dintre acele regrete e moartea Regelui Mihai. Pot să spun că l-am cunoscut când aveam probabil vreo opt sau nouă ani şi, ca toţi prietenii mei, făceam şi eu colecţie de sutari, monedele acelea de 100 de lei scoase, dacă nu mă înşel, prin 1943, şi care pe o faţă avea chipul Regelui, în profil. N-am înţeles niciodată de ce-a trebuit să strâng atâtea kilograme de sutari, fiindcă, de fapt, banii aceia nu mi-au folosit niciodată la nimic, în afară poate de faptul că m-au ajutat să-mi fac o idee despre cum arăta Regele Mihai al Românilor, cum scria acolo, în jurul capului său.

Apoi, la şcoală, nimeni n-a suflat un cuvânt despre el, cărţile de istorie tăceau şi ele mâlc, în schimb părinţii mei şi-ai mucoşilor cu care îmi petrecem ziua jucând fotbal sau trăgând cu praştia ne-au povestit lucruri înfricoşătoare despre el. Cică, atunci când a plecat cu trenul, dar nu ne-au spus niciodată nici în ce an şi nici unde, fiindcă nici ei habar n-aveau, a umplut o sută de vagoane cu aur, tablouri, covoare şi perdele scumpe, cât să-i ajungă pentru zece vieţi, şi pe noi ne-a lăsat săraci lipiţi. De aia trebuia să umblăm noi, ţâncii, cu pantalonii de trening cârpiţi în fund şi cu tenişii găuriţi în talpă, şi să primim ciocolată doar la Paşti, la Crăciun şi de ziua noastră.

Pe urmă, multă vreme, n-am mai auzit nimic de el. Nici nu m-a interesat, ca să fiu sincer. Abia după 1990 am început să-l privesc mai atent, oarecum prin fereastra aburită a amintirilor din copilărie. Eram încă tânăr pe-atunci, iar aici cred că trebuie să adaug ceva, pentru că are legătură cu ceea ce urmează. Asta pentru că eu am avut, de când mă ştiu, o problemă cu autoritatea. Nu mare, dar suficientă încât, atunci când au sărit calul, să-mi pocnesc doi şefi. N-am fost în stare să ascult raţiunea nici dacă-mi urla în ureche, şi mă răzvrăteam din orice. Culmea e că azi aud mult mai bine, dar cred că e deja prea târziu ca să mai pot îndrepta ceva. Dar să revin. Aşa stând lucrurile, atunci când am început să o văd altfel pe Majestatea-Sa Mihai I, am înţeles că nu era nevoie să stea pe niciun tron ca să-mi fie rege, mie, cel puţin. Sunt sigur că, cu toată firea mea nesupusă, în faţa lui aş fi plecat privirea. Mi-ar fi coborât-o blândeţea, demnitatea şi modestia sa monumentală.

Acum, că am scris toate astea şi mi-am amintit unde am pus cutiuţa în care am ascuns ultimul sutar al copilăriei mele, mă simt parcă un pic mai bine. Din ce aud, însă, la televizorul care merge în spatele meu, România se simte, parcă, mai rău ca niciodată. Iar ultimul medic care o mai putea salva îi pleacă, zilele acestea, pe ultimul drum…

Adrian CRÂNGANU